Monday, April 14, 2008

Владимир Владимирович Маяковский (1893-1930)



Флейта-позвоночник / Поэмы


За всех вас,
которые нравились или нравятся,
хранимых иконами у души в пещере,
как чашу вина в застольной здравице,
подъемлю стихами наполненный череп.

Все чаще думаю –
не поставить ли лучше
точку пули в своем конце.
Сегодня я
на всякий случай
даю прощальный концерт.

Память!
Собери у мозга в зале
любимых неисчерпаемые очереди.
Смех из глаз в глаза лей.
Былыми свадьбами ночь ряди.
Из тела в тело веселье лейте.
Пусть не забудется ночь никем.
Я сегодня буду играть на флейте.
На собственном позвоночнике.



1

Версты улиц взмахами шагов мну.
Куда уйду я, этот ад тая!
Какому небесному Гофману
выдумалась ты, проклятая?!

Буре веселья улицы узки.
Праздник нарядных черпал и черпал.
Думаю.
Мысли, крови сгустки,
больные и запекшиеся, лезут из черепа.

Мне,
чудотворцу всего, что празднично,
самому на праздник выйти не с кем.
Возьму сейчас и грохнусь навзничь
и голову вымозжу каменным Невским!
Вот я богохулил.
Орал, что бога нет,
а бог такую из пекловых глубин,
что перед ней гора заволнуется и дрогнет,
вывел и велел:
люби!
Бог доволен.
Под небом в круче
измученный человек одичал и вымер.
Бог потирает ладони ручек.
Думает бог:
погоди, Владимир!
Это ему, ему же,
чтоб не догадался, кто ты,
выдумалось дать тебе настоящего мужа
и на рояль положить человечьи ноты.
Если вдруг подкрасться к двери спаленной,
перекрестить над вами стёганье одеялово,
знаю -
запахнет шерстью паленной,
и серой издымится мясо дьявола.
А я вместо этого до утра раннего
в ужасе, что тебя любить увели,
метался
и крики в строчки выгранивал,
уже наполовину сумасшедший ювелир.
В карты бы играть!
В вино
выполоскать горло сердцу изоханному.

Не надо тебя!
Не хочу!
Все равно
я знаю,
я скоро сдохну.

Если правда, что есть ты,
боже,
боже мой,
если звезд ковер тобою выткан,
если этой боли,
ежедневно множимой,
тобой ниспослана, господи, пытка,
судейскую цепь надень.
Жди моего визита.
Я аккуратный,
не замедлю ни на день.
Слушай,
всевышний инквизитор!
Рот зажму.
Крик ни один им
не выпущу из искусанных губ я.
Привяжи меня к кометам, как к хвостам
лошадиным,
и вымчи,
рвя о звездные зубья.
Или вот что:
когда душа моя выселится,
выйдет на суд твой,
выхмурясь тупенько,
ты,
Млечный Путь перекинув виселицей,
возьми и вздерни меня, преступника.
Делай что хочешь.
Хочешь, четвертуй.
Я сам тебе, праведный, руки вымою.
Только -
слышишь! -
убери проклятую ту,
которую сделал моей любимою!

Версты улиц взмахами шагов мну.
Куда я денусь, этот ад тая!
Какому небесному Гофману
выдумалась ты, проклятая?!



2

И небо,
в дымах забывшее, что голубо,
и тучи, ободранные беженцы точно,
вызарю в мою последнюю любовь,
яркую, как румянец у чахоточного.

Радостью покрою рев
скопа
забывших о доме и уюте.
Люди,
слушайте!
Вылезьте из окопов.
После довоюете.

Даже если,
от крови качающийся, как Бахус,
пьяный бой идет -
слова любви и тогда не ветхи.
Милые немцы!
Я знаю,
на губах у вас
гётевская Гретхен.
Француз,
улыбаясь, на штыке мрет,
с улыбкой разбивается подстреленный авиатор,
если вспомнят
в поцелуе рот
твой, Травиата.
Но мне не до розовой мякоти,
которую столетия выжуют.
Сегодня к новым ногам лягте!
Тебя пою,
накрашенную,
рыжую.

Может быть, от дней этих,
жутких, как штыков острия,
когда столетия выбелят бороду,
останемся только
ты
и я,
бросающийся за тобой от города к городу.

Будешь за море отдана,
спрячешься у ночи в норе -
я в тебя вцелую сквозь туманы Лондона
огненные губы фонарей.

В зное пустыни вытянешь караваны,
где львы начеку,-
тебе
под пылью, ветром рваной,
положу Сахарой горящую щеку.

Улыбку в губы вложишь,
смотришь -
тореадор хорош как!
И вдруг я
ревность метну в ложи
мрущим глазом быка.

Вынесешь на мост шаг рассеянный -
думать,
хорошо внизу бы.
Это я
под мостом разлился Сеной,
зову,
скалю гнилые зубы.
С другим зажгешь в огне рысаков
Стрелку или Сокольники.

Это я, взобравшись туда высоко,
луной томлю, ждущий и голенький.
Сильный,
понадоблюсь им я -
велят:
себя на войне убей!
Последним будет
твое имя,
запекшееся на выдранной ядром губе.

Короной кончу?
Святой Еленой?
Буре жизни оседлав валы,
я — равный кандидат
и на царя вселенной,
и на
кандалы.

Быть царем назначено мне -
твое личико
на солнечном золоте моих монет
велю народу:
вычекань!
А там,
где тундрой мир вылинял,
где с северным ветром ведет река торги,-
на цепь нацарапаю имя Лилино
и цепь исцелую во мраке каторги.

Слушайте ж, забывшие, что небо голубо,
выщетинившиеся,
звери точно!
Это, может быть,
последняя в мире любовь
вызарилась румянцем чахоточного.



3

Забуду год, день, число.
Запрусь одинокий с листом бумаги я.
Творись, просветленных страданием слов
нечеловечья магия!

Сегодня, только вошел к вам,
почувствовал -
в доме неладно.
Ты что-то таила в шелковом платье,
и ширился в воздухе запах ладана.
Рада?
Холодное
"очень".
Смятеньем разбита разума ограда.
Я отчаянье громозжу, горящ и лихорадочен.

Послушай,
все равно
не спрячешь трупа.
Страшное слово на голову лавь!
Все равно
твой каждый мускул
как в рупор
трубит:
умерла, умерла, умерла!
Нет,
ответь.
Не лги!
(Как я такой уйду назад?)

Ямами двух могил

вырылись в лице твоем глаза.

Могилы глубятся.
Нету дна там.
Кажется,
рухну с помоста дней.
Я душу над пропастью натянул канатом,
жонглируя словами, закачался над ней.

Знаю,
любовь его износила уже.
Скуку угадываю по стольким признакам.
Вымолоди себя в моей душе.
Празднику тела сердце вызнакомь.

Знаю,
каждый за женщину платит.
Ничего,
если пока
тебя вместо шика парижских платьев
одену в дым табака.
Любовь мою,
как апостол во время оно,
по тысяче тысяч разнесу дорог.
Тебе в веках уготована корона,
а в короне слова мои -
радугой судорог.

Как слоны стопудовыми играми
завершали победу Пиррову,
Я поступью гения мозг твой выгромил.
Напрасно.
Тебя не вырву.

Радуйся,
радуйся,
ты доконала!
Теперь
такая тоска,
что только б добежать до канала
и голову сунуть воде в оскал.

Губы дала.
Как ты груба ими.
Прикоснулся и остыл.
Будто целую покаянными губами
в холодных скалах высеченный монастырь.

Захлопали
двери.
Вошел он,
весельем улиц орошен.
Я
как надвое раскололся в вопле,
Крикнул ему:
"Хорошо!
Уйду!
Хорошо!
Твоя останется.
Тряпок нашей ей,
робкие крылья в шелках зажирели б.
Смотри, не уплыла б.
Камнем на шее
навесь жене жемчуга ожерелий!"

Ох, эта
ночь!
Отчаянье стягивал туже и туже сам.
От плача моего и хохота
морда комнаты выкосилась ужасом.

И видением вставал унесенный от тебя лик,
глазами вызарила ты на ковре его,
будто вымечтал какой-то новый Бялик
ослепительную царицу Сиона евреева.

В муке
перед той, которую отдал,
коленопреклоненный выник.
Король Альберт,
все города
отдавший,
рядом со мной задаренный именинник.

Вызолачивайтесь в солнце, цветы и травы!
Весеньтесь жизни всех стихий!
Я хочу одной отравы -
пить и пить стихи.

Сердце обокравшая,
всего его лишив,
вымучившая душу в бреду мою,
прими мой дар, дорогая,
больше я, может быть, ничего не придумаю.

В праздник красьте сегодняшнее число.
Творись,
распятью равная магия.
Видите -
гвоздями слов
прибит к бумаге я.

Wednesday, March 12, 2008

FRANÇOIS COPPÉE (1842-1908)



L’EXILÉE



INVOCATION.


Enfant blonde aux doux yeux, ô rose de Norvége,
Qu'un jour j'ai rencontrée aux bords du bleu Léman,
Cygne pur émigré de ton climat de neige !

Je t'ai vue & je t'aime ainsi qu'en un roman,
Je t'aime & suis heureux comme si quelque fée
Venait de me toucher avec un talisman.

Quand tu parus, naïve & d'or vivant coiffée,
J'ai senti qu'un espoir sublime & surhumain
Soudain m'enveloppait de sa chaude bouffée.

Voyageur, je devais partir le lendemain ;
Mais tu m'as pris mon coeur sans pouvoir me le rendre,
Alors que pour l'adieu je t'ai touché la main.

A ce dernier bonheur j'étais loin de m'attendre,
Et je me croyais mort à toutes les amours ;
Mais j'ai vu ton regard spirituel & tendre ;

Et tout m'a bien prouvé, dans les instants trop courts
Passés auprès de toi, blonde soeur d'Ophélie,
Que je pouvais aimer encore, & pour toujours.

Et je ne me dis pas que c'est une folie,
Que j'avais dix-sept ans le jour où tu naquis ;
Car le triste passé, je l'efface & l'oublie,

Et tu ne peux savoir à quel point c'est exquis !


LA MÉMOIRE.

Souvent, lorsque la main sur les yeux je médite,
Elle m'apparaît, svelte & la tête petite,
Avec ses blonds cheveux coupés courts sur le front.
Trouverai-je jamais des mots qui la peindront,
La chère vision que malgré moi j'ai fuie ?
Qu'est auprès de son teint la rose après la pluie ?
Peut-on comparer même au chant du bengali
Son exotique accent, si clair & si joli ?
Est-il une grenade entr'ouverte qui rende
L'incarnat de sa bouche adorablement grande ?
Oui, les astres sont purs, mais aucun, dans les cieux,
Aucun n'est éclatant & pur comme ses yeux ;
Et l'antilope errant sous le taillis humide
N'a pas ce long regard lumineux & timide.
Ah ! devant tant de grâce & de charme innocent,
Le poëte qui veut décrire est impuissant,
Mais l'amant peut du moins s'écrier : «Sois bénie,
O faculté sublime à l'égal du génie,
Mémoire, qui me rends son sourire & sa voix,
Et qui fais qu'exilé loin d'elle je la vois !»


RÉPONSE.

«Mais je l'ai vu si peu !» - disiez-vous l'autre jour.
Et moi, vous ai-je vue, en effet, davantage ?
En un moment mon coeur s'est donné sans partage.
Ne pouvez-vous ainsi m'aimer à votre tour ?

Pour monter d'un coup d'aile au sommet de la tour,
Pour emplir de clartés l'horizon noir d'orage
Et pour nous enchanter de son puissant mirage,
Quel temps faut-il à l'aigle, à l'éclair, à l'amour ?

Je vous ai vue à peine & vous m'êtes ravie ;
Mais à vous mériter je consacre ma vie
Et du sombre avenir j'accepte le défi.

Pour s'aimer faut-il donc tellement se connaître,
Puisque, pour allumer le feu qui me pénètre,
Chère âme, un seul regard de vos yeux a suffi ?


A UN ANGE GARDIEN.

Mon rêve, par l'amour redevenu chrétien,
T'évoque à ses côtés, ô doux ange gardien,
Divin & pur esprit, compagnon invisible
Qui veilles sur cette âme innocente & paisible !
N'est-ce pas, beau soldat des phalanges de Dieu,
Qui, pour la protéger, fais toujours, en tout lieu,
Sur l'adorable enfant planer ton ombre ailée,
Que ta chaste personne est moins immaculée,
Que ton regard, reflet des immenses azurs,
Et que le feu qui brille à ton front, sont moins purs,
Dans leur sublime essence au paradis conquise,
Que le coeur virginal de cette enfant exquise ?

O toi qui de la voir as toujours la douceur,
Bel ange, n'est-ce pas qu'elle est comme ta soeur ?
O céleste témoin qui fais que sa pensée
Par une humble prière au matin commencée
Dans ses rêves du soir est plus naïve encor,
N'est-ce pas qu'en voyant s'abaisser ses cils d'or
Sur ses yeux ingénus comme ceux des gazelles,
Tu t'étonnes parfois qu'elle n'ait pas des ailes ?


PITIÉ DES CHOSES.

La douleur aiguise les sens,
- Hélas ! ma mignonne est partie ! -
Et dans la nature je sens
Une secrète sympathie.

Je sens que les nids querelleurs
Par égard pour moi se contraignent,
Que je fais de la peine aux fleurs
Et que les étoiles me plaignent.

La fauvette semble en effet
De son chant joyeux avoir honte,
Le lys sait le mal qu'il me fait
Et l'étoile aussi s'en rend compte.

En eux j'entends, respire & vois
La chère absente, & je regrette
Ses yeux, son haleine & sa voix
Qui sont astres, lys & fauvette.


VIE ANTÉRIEURE.

S'il est vrai que ce monde est pour l'homme un exil
Où, ployant sous le faix du labeur dur & vil,
Il expie en pleurant sa vie antérieure ;
S'il est vrai que, dans une existence meilleure,
Parmi les astres d'or qui roulent dans l'azur,
Il a vécu, formé d'un élément plus pur,
Et qu'il garde un regret de sa splendeur première ;
Tu dois venir, enfant, de ce lieu de lumière
Auquel mon âme a dû naguère appartenir ;
Car tu m'en as rendu le vague souvenir,
Car en t'apercevant, blonde vierge ingénue,
J'ai frémi, comme si je t'avais reconnue,
Et, lorsque mon regard au fond du tien plongea,
J'ai senti que nous étions aimés déjà
Et depuis ce jour-là, saisi de nostalgie,
Mon rêve au firmament toujours se réfugie,
Voulant y découvrir notre pays natal,
Et dès que la nuit monte au ciel oriental,
Je cherche du regard dans la voûte lactée
L'étoile qui par nous fut jadis habitée.


CHANSON D'EXIL.

Triste exilé, qu'il te souvienne
Combien l'avenir était beau,
Quand sa main tremblait dans la tienne
Comme un oiseau,

Et combien ton âme était pleine
D'une bonne & douce chaleur,
Quand tu respirais son haleine
Comme une fleur.

Mais elle est loin, la chère idole,
Et tout s'assombrit de nouveau ;
Tu sais qu'un souvenir s'envole
Comme un oiseau ;

Déjà l'aile du doute plane
Sur ton âme où naît la douleur ;
Et tu sais qu'un amour se fane
Comme une fleur.


ESPOIR TIMIDE.

Chère âme, si l'on voit que vous plaignez tout bas
Le chagrin du poëte exilé qui vous aime,
On raillera ma peine & l'on vous dira même
Que l'amour fait souffrir, mais que l'on n'en meurt pas.

Ainsi qu'un mutilé qui survit aux combats,
L'amant désespéré qui s'en va, morne & blême,
Loin des hommes qu'il fuit & de Dieu qu'il blasphème,
N'aimerait-il pas mieux le calme du trépas ?

Chère enfant, qu'avant tout vos volontés soient faites !
Mais, comme on trouve un nid rempli d'oeufs de fauvettes,
Vous avez ramassé mon coeur sur le chemin.

Si de l'anéantir vous aviez le caprice,
Vous n'auriez qu'à fermer brusquement votre main,
- Mais vous ne voudrez pas, j'en suis sûr, qu'il périsse !


ROMANCE.

Quand vous me montrez une rose
Qui s'épanouit sous l'azur,
Pourquoi suis-je alors plus morose ?
Quand vous me montrez une rose,
C'est que je pense à son front pur.

Quand vous me montrez une étoile,
Pourquoi les pleurs, comme un brouillard,
Sur mes yeux jettent-ils leur voile ?
Quand vous me montrez une étoile,
C'est que je pense à son regard.

Quand vous me montrez l'hirondelle
Qui part jusqu'au prochain avril,
Pourquoi mon âme se meurt-elle ?
Quand vous me montrez l'hirondelle,
C'est que je pense à mon exil.


LETTRE.

Non, ce n'est pas en vous «un idéal» que j'aime,
C'est vous tout simplement, mon enfant, c'est vous-même.
Telle Dieu vous a faite, & telle je vous veux.
Et rien ne m'éblouit, ni l'or de vos cheveux,
Ni le feu sombre & doux de vos larges prunelles,
Bien que ma passion ait pris sa source en elles.
Comme moi, vous devez avoir plus d'un défaut ;
Pourtant c'est vous que j'aime & c'est vous qu'il me faut.
Je ne poursuis pas là de chimère impossible ;
Non, non ! mais seulement, si vous êtes sensible
Au sentiment profond, pur, fidèle & sacré,
Que j'ai conçu pour vous & que je garderai,
Et si nous triomphons de ce qui nous sépare,
Le rêve, chère enfant, où mon esprit s'égare,
C'est d'avoir à toujours chérir & protéger
Vous comme vous voilà, vous sans y rien changer.
Je vous sais le coeur bon, vous n'êtes point coquette ;
Mais je ne voudrais pas que vous fussiez parfaite,
Et le chagrin qu'un jour vous me pourrez donner,
J'y tiens pour la douceur de vous le pardonner.
Je veux joindre, si j'ai le bonheur que j'espère,
A l'ardeur de l'amant l'indulgence du père
Et devenir plus doux quand vous me ferez mal.
Voyez, je ne mets pas en vous «un idéal,»
Et de l'humanité je connais la faiblesse ;
Mais je vous crois assez de coeur & de noblesse ;
Pour espérer que, grâce à mon effort constant,
Vous m'aimerez un peu, moi qui vous aime tant !


EN AUTOMNE.

Quand de la divine enfant de Norvége,
Tout tremblant d'amour, j'osai m'approcher,
Il tombait alors des flocons de neige.

Comme un martinet revole au clocher,
Quand je la revis, plein d'ardeurs plus fortes,
Il tombait alors des fleurs de pêcher.

Ah ! je te maudis, exil qui l'emportes
Et me veux du coeur l'espoir arracher !
Il ne tombe plus que des feuilles mortes.


ÉPITAPHE.

Dans le faubourg qui monte au cimetière,
Passant rêveur, j'ai souvent observé
Les croix de bois & les tombeaux de pierre
Attendant là qu'un nom y fût gravé.

Tu m'es ravie, enfant, & la nuit tombe
Dans ma pauvre âme où l'espoir s'amoindrit,
Mais sur mon coeur, comme sur une tombe,
C'est pour toujours que ton nom est écrit.


L'ÉCHO.

J'ai crié dans la solitude :
- Mon chagrin sera-t-il moins rude,
Un jour, quand je dirai son nom ?

Et l'écho m'a répondu : - Non.

- Comment vivrai-je, en la détresse
Qui m'enveloppe & qui m'oppresse,
Comme fait au mort son linceul ?

Et l'écho m'a répondu : - Seul !

- Grâce ! le sort est trop sévère !
Mon coeur se révolte ! Que faire
Pour en étouffer les rumeurs ?

Et l'écho m'a répondu : - Meurs !


LIED.

Rougissante & tête baissée,
Je la vois me sourire encor.
- Pour le doigt de ma fiancée
Qu'on me fasse un bel anneau d'or.

Elle part, mais bonne & fidèle ;
Je vais l'attendre en m'affligeant.
- Pour garder ce qui me vient d'elle
Qu'on me fasse un coffret d'argent.

J'ai sur le coeur un poids énorme ;
L'exil est trop dur & trop long.
- Pour que je me repose & dorme,
Qu'on me fasse un cercueil de plomb.


LES TROIS OISEAUX.

J'ai dit au ramier : - Pars & va quand même,
Au delà des champs d'avoine & de foin,
Me chercher la fleur qui fera qu'on m'aime.
Le ramier m'a dit : - C'est trop loin !

Et j'ai dit à l'aigle : - Aide-moi, j'y compte,
Et, si c'est le feu du ciel qu'il me faut,
Pour l'aller ravir prends ton vol & monte.
Et l'aigle m'a dit : - C'est trop haut !

Et j'ai dit enfin au vautour : - Dévore
Ce coeur trop plein d'elle & prends-en ta part.
Laisse ce qui peut être intact encore.
Le vautour m'a dit : - C'est trop tard !


PURGATOIRE.


J'ai fait ce rêve. J'étais mort.
Une voix dit : - Ton âme impie,
En un très-misérable fort,
Va revivre afin qu'elle expie.

Dans le bois qu'octobre jaunit
Et que le vent du nord flagelle,
Deviens le passereau sans nid.
- Merci. Je vais voler vers elle.

- Non ! sois plutôt l'arbre isolé
Et, dans l'ouragan qui s'irrite,
Tords ton feuillage échevelé,
- Soit. Il se peut que je l'abrite.

- Alors, coeur plein d'amour humain,
Sois le caillou que broie & roule
Le chariot sur un grand chemin.
- Qu'importe ? si son pied me foule.

- Insensé, dit enfin la voix
Qui gronda pour cet anathème,
Sois donc homme encore une fois,
Et revis, mais sans qu'elle t'aime !


ÉTOILES FILANTES.

Dans les nuits d'automne, errant par la ville,
Je regarde au ciel avec mon désir,
Car si, dans le temps qu'une étoile file,
On forme un souhait, il doit s'accomplir.

Enfant, mes souhaits sont toujours les mêmes.
Quand un astre tombe, alors, plein d'émoi,
Je fais de grands voeux afin que tu m'aimes
Et qu'en ton exil tu penses à moi.

A cette chimère, hélas ! je veux croire,
N'ayant que cela pour me consoler.
Mais voici l'hiver, la nuit devient noire,
Et je ne vois plus d'étoiles filer.


OBSTINATION.

Vous aurez beau faire & beau dire.
L'oubli me serait odieux ;
Et je vois toujours son sourire
Des adieux.

Vous aurez beau dire & beau faire,
Sans espoir je dois la chérir ;
J'en souffre bien, mais je préfère
En souffrir.

Vous aurez beau faire & beau dire.
Dût-elle même l'ignorer,
Je veux, fidèle à mon martyre,
La pleurer.

Vous aurez beau dire & beau faire.
Seule, elle peut mon mal guérir,
Et j'aime mieux, s'il persévère,
En mourir.


SERMENT.

O poëte trop prompt à te laisser charmer,
Si cette douce enfant devait t'être ravie
Et si ce coeur en qui tout le tien se confie
Ne pouvait pas pour toi frémir & s'animer ?

N'importe ! ses yeux seuls ont su faire germer
Dans mon âme si lasse & de tout assouvie
L'amour qui rajeunit, console & purifie,
Et je devrais encor la bénir & l'aimer.

Heureux ou malheureux, je lui serai fidèle ;
J'aimerai ma douleur, puisqu'elle viendra d'elle
Qui chassa de mon sein la honte & le remord.

Vierge dont les regards me tiennent sous leurs charmes,
Si tu me fais pleurer, je bénirai mes larmes,
Si tu me fais mourir, je bénirai la mort !


ORGUEIL D'AIMER.

Hélas ! la chimère s'envole
Et l'espoir ne m'est plus permis ;
Mais je défends qu'on me console.

Ne me plaignez pas, mes amis.
J'aime ma peine intérieure
Et l'accepte d'un coeur soumis.

Ma part est encor la meilleure
Puisque mon amour m'est resté ;
Ne me plaignez pas si j'en pleure.

A votre lampe, aux soirs d'été,
Les papillons couleur de soufre
Meurent pour avoir palpité.

Ainsi mon amour, comme un gouffre,
M'entraîne & je vais m'engloutir ;
Ne me plaignez pas si j'en souffre.

Car je ne puis me repentir,
Et dans la torture subie
J'ai la volupté du martyr ;

Et s'il faut y laisser ma vie,
Ce sera sans lâches clameurs.
J'aime ! j'aime & veux qu'on m'envie !

Ne me plaignez pas si j'en meurs.

Saturday, January 5, 2008

GEORGE BACOVIA (1881-1957)


Alb

Orchestra începu cu-o indignare gratioasă.
Salonul alb visa cu roze albe --
Un vals de voaluri albe ...
Spatiu, infinit, de o tristete armonioasă ...

În aurora plină de vioare,
Balul alb s-a resfirat pe întinsele cărări --
Cântau clare sărutări ...
Larg, miniatură de vremuri viitoare ...


Altfel

Omul începuse să vorbească singur...
Şi totul se mişca în umbre trecătoare -
Un cer de plumb de-a pururea domnea,
Iar creierul ardea ca flacăra de soare.

Nimic. Pustiul tot mai larg părea...
Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt, -
Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ,
Omul începuse să vorbească singur...


Amurg

Pe seară, la geamuri, un nour violet si de aramă,
Pe drum, l-aceeasi oră, se târâie un lant de fier,
Si coincidente aranjate pe-o tristă gamă --
Azi iar mi-i frică... si cred, si sper...

O zi fără anotimp si ordine militară,
Si prin vecini s-aud mici pregătiri de masă,
Însă produsele au început să dispară --
Si multi au plecat, si noapte se lasă.

Cu totii spun că bine le-a făcut
Sau că un geniu se va naste --
Iat studiul creste cu tactul tăcut...
O fiintă supremă, dintre noi, ne cunoaste.


Amurg violet

Amurg de toamnă violet ...
Doi plopi, în fund, apar în siluete
-- Apostoli în odăjdii violete --
Orasul e tot violet.

Amurg de toamnă violet ...
Pe drum e-o lume lenesă, cochetă;
Multimea toată pare violetă,
Orasul tot e violet.

Amurg de toamnă violet ...
Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Orasul tot e violet.


Belşug

Culori şi fum de toamnă, plâns de poet,
Apa e rece, frunzele plouă -
Vorbeşte încet, păşeşte încet,
Că totul cade cu o jale nouă.

Vinul, şi mierea, şi grâul tot
Le-au strâns, pe grabă, cine-a putut...
Tuse, şi plânset visele scot,
Du-te, oriunde, frunză de lut...

Şi-o păsărică în grădina brumată,
În liniştea rece, a iarnă-a făcut -
Am strănutat pe o stradă curată,
Frunzele toate încă n-au căzut.

A fost odată... va fi odată...
Nu spune zarea, dar spune omul -
Numai acuma e niciodată...
Adânc, prezentul, închide tomul...

Mă duc, tot acolo, în marea clădire,
E ora, de la care rămân închis -
O emoţie... o amorţire...
E toamnă... mi-au dat de scris...


Boemă


Se aşeza să ningă -
Ningea.
Doream,
Sunt ani de-atunci,
Să te-ntâlnesc
La sfârşit de stradă
Ce dă în câmp.
Îmi părea
Că tu eşti mai frumoasă
Iarna.

Doar corbii spuneau
Că stai acasă
Cu vreun prieten.
Reintram în târg.
Zăpada licărea
Electric
Pe fereastra ta.
Se ducea o noapte.
Citeam
Ca în nopţi de iarnă.


Contrast

Femeie - mască de culori,
Cocotă plină de rafinării -
Tu, care ţipi la desfrânări târzii,
Pe visători, cu greu, îi înfiori...

Oh, sunt fecioare cu obrazul pal,
Modele albe de forme fine -
Şi singure dorm, albe, şi senine
În albele crivate de cristal...


Cuptor

Sunt cativa morti în oras, iubito,
Chiar pentru asta am venit să-ti spun;
Pe catafalc, de caldura-n oras,
Incet, cadavrele se descompun.

Cei vii se misca si ei descompusi,
Cu lutul de caldura asudat;
E miros de cadavre, iubito,
Si azi, chiar sanul tau e mai lasat.

Toarna pe covoare parfume tari,
Adu roze pe tine să le pun;
Sunt cativa morti în oras, iubito,
Si-ncet, cadavrele se descompun...


Crize

Tristă, după un copac, pe câmp
Stă luna palidă, pustie -
De vânt se clatină copacul -
Şi simt fiori de nebunie.

O umbră mormăind păşeşte...
E om... atât, şi e destul...
Şi-acum ne-om gâtui tovarăşi:
El - om flămând, eu - om sătul.

Dar vezi... m-a ocolit acuma...
El s-a temut mai mult, mai mult, - săracul...
Pe luna palidă, pustie,
De vânt se clatină copacul...


Decembre

Te uită cum ninge decembre...
Spre geamuri, iubito, priveşte -
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte.

Şi mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele - totuna -
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.

Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape, -
Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningă... zăpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,
Şi toate din casă mi-s sfinte, -
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.

E ziuă şi ce întuneric...
Mai spune s-aducă şi lampa -
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.

Eu nu mă mai duc azi acasă...
Potop e-napoi şi nainte,
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.


Decor

Copacii albi, copacii negri
Stau goi în parcul solitar
Decor de doliu funerar ...
Copacii albi, copacii negri.

În parc regretele plâng iar ...

Cu pene albe, pene negre
o pasăre cu glas amar
Străbate parcul secular ...
Cu pene albe, pene negre ...

În parc fantomele apar ...

Si frunze albe, frunze negre;
Copacii albi, copacii negri;
Si pene albe, pene negre,
Decor de doliu funerar ...

În parc ninsoarea cade rar ...


Demult


Trecând pe strada ta,
Pe care nimeni n-o mai ştie -
Al nopţii foşnet evoca:
- Filosofie!

Încet, un paznic fluiera
Poema-atâta de târzie...
Pustiul nopţii evoca:
- Filosofie!


Dialog de iarnă

Fereastra e-o poemă de plumb si de scântei,
Orasul adoarme troienit.
Mult mai târziu de miezul noptii sunt orele trecute...
În haosul vietii nici noi nu ne-am găsit...
O, vino, cel putin, acum, prin fortele necunoscute;
-- Să viu ?
-- Oh ! mi-i frică...
-- Vezi !
-- Hai !
-- Am venit ;
-- Unde ?
-- Lângă tine ;
-- Plâng...
-- Plâng...
-- Taci...
-- Hai...
-- Hai ;
-- În infinit...
-- În infinit ;
-- Cântă...
-- Vis ;
-- Da...
-- Nu.
-- Nu...
-- Minus ;
-- Minus...
-- Plus ;
-- Plus...
-- Armonie.
-- Armonie...
-- Când ?
-- Când...
-- Poate ;
-- Poate...
-- Of !

Fereastra e-o poemă de plumb, si de scântei.
O zi de promoroacă în cameră pătrunde...
Sirenele de muncă vibrează, plângător ;
Orasul e-un ghetar de fum, de clopotei,
Si de fior...
-- Unde... Unde ? !


Dies irae


Cât de străin sunt de ţara mea
Şi nici un dor nu mi-a rămas -
Gând rău şi-ntunecat
Închide al dreptăţii glas.

Va fi târziu în ziua-aceea...
Şi bântuie în calea mea
Tăceri de vremi, sinistra foame!
Sau cântece ce plâng mereu:
- Grăbeşte nu mai aştepta!


Din urmă

Poezie, poezie...
Galben, plumb, violet...
Si strada goală...
Ori asteptări târzii,
Si parcuri înghetate...
Poet, si solitar...
Glaben, plumb, violet.
Odaia goală...
Si nopti târzii...
Îndoiliat parfum
Si secular...
Pe vesnicie....


După-amiază caldă


Căci Dumnezeu
Mi-a dat să scriu
Aceste rânduri.
Credeam,
Numai să privesc.
Le public,
Şi poate,
Din umbra unei terase,
Într-o după-amiază
Tăcută, cu soare,
Va trece o pasăre,
Departe,
Ca printr-un parc...
Gândeşte-te atunci
La fastuosul basm.


Ecou de romanţă

S-a dus albastrul cer senin
Şi primăvara s-a sfârşit -
Te-am aşteptat în lung suspin,
Tu, n-ai venit!

Şi vara, şi nopţile ei,
S-a dus, şi câmpu-i veştejit -
Te-am aşteptat pe lângă tei,
Tu, n-ai venit!

Târziu, şi toamna a plecat,
Frunzişul tot e răvăşit -
Plângând, pe drumuri, te-am chemat,
Tu, n-ai venit!

Iar, mâini, cu-al iernii trist pustiu,
De mine-atunci nu vei mai şti -
Nu mai veni, e prea târziu,
Nu mai veni!


Ecou de serenadă

Pansele negre, catifelate
Pe marmora albă s-au veştejit,
Şi-n tainice note s-au irosit
Parfume triste, îndoliate.

Eu singur, cu umbra, iar am venit,
O, statui triste şi dărâmate, -
Pansele negre, catifelate,
Vise, ah, vise, aici, au murit.

În haine negre, întunecate,
Eu plâng în parcul de mult părăsit...
Şi-a mea serenadă s-a rătăcit
În note grele, şi blestemate...


Ego

Tot mai tăcut si singur
În lumea mea pustie --
Si tot mai mult m-apasă
O grea mizantropie.

Din tot ce scriu, iubito,
Reiese-atât de bine --
Aceeasi nepăsare
De oameni, si de tine.


Epitaf

"Aici sunt eu
Un solitar,
Ce-a râs amar
Si-a plâns mereu.

U-al meu aspect
Făcea să mor
Căci tuturor
Păream suspect."


Estetic urban


Oraşul seara...
Şantiere în repaos.
Şi firme scrise
Din becuri înstelate.

Oraşul seara...
Pe o piaţă
Cu sclipiri de fier
Claxon, armonic, a sunat.

Foburgul
Cu bachice dorinţi,
Şi cugetări
De opere văzute.

Oraşul, seara...
Din statica uitării, -
Destul frumos,
Destul departe.


Feude

Roz
Galben
Alb
Verde
Cenuşiu
Covoare
Peisagii din zări:
Împăratul alb,
Împăratul negru,
Bogăţii grase
Într-un ascuns departe,
Utopii
Miragii
După urbane ziduri:
Făuriri mintale.


Finis


Cadavrul impozant pe catafalcul falnic,
Sub gaza de argint visa în astă sală...
Iar sânul ei pierdut în mortuara gală --
Pe veci oprit înmărmurise falnic.


Frig

Sunt lângă un gard rupt,
Şi vântul bate cu frunze ude -
Sunt mai urât, sunt supt,
Frigul începe sticla s-o asude.

Pe strada aplecată la vale
E-o toamnă ca o poezie veche -
Vântul împinge fusta femeilor în cale,
Cu una din ele nu mai putem fi o pereche.

Toamna rupe afişe şi flori,
E mai trist departe-n prăpăstii -
Să faceţi foc pe zi de mai multe ori;
O, trebuie să fie trist departe-n prăpăstii...
Fulgi de zăpadă rătăcitori...


Furtună


Prin codrii Bacăului
Vâjâie vântul
Şi-ntunecă lumea
Un cer ca pământul
Şi codru pe codru
Se umple de clocot,
Iar toamna în hohot
Le cântă prohodul...
Şi parcă mă cheamă,
De crengi atârnând,
Avesalomi gemând
Cu plete-ncâlcite...
De spaimă mă prind
Priviri rătăcite,
Şi mintea, de zgomot,
Nimic nu înţelege...
Şi-aş vrea ca să mor
Ca Romulus rege,
Uitat, legendar...
Cuprins de-o furtună,
Pierdut să dispar
Prin codrii Bacăului...


Gaudeamus

Zădarnic flaute cântă
În aste zile păgâne -
La vânt s-au dus aspiraţii,
Nimic nu rămâne...

În vânt şi uitare tot stând,
Cu zile grele, stăpâne -
Oricine, orice au trăit,
Nimic nu rămâne...


Glossă

Priveşte savant
Cu inima beată
De iubire
Natura-i statică.

Amorul renaşte,
Cu focul de vară,
Cu diamante
De iarnă.

Metempsihoză,
Metamorfoză,
Şi câte încă.

La revedere,
Sau la adio.
Priveşte savant.

Dacă nu-i
Cu cine vorbi,
Se scrie.


Gri

Plâns de cobe pe la geamuri se opri,
Şi pe lume plumb de iarnă s-a lăsat;
�I-auzi corbii!� - mi-am zis singur... şi-am oftat;
Iar în zarea grea de plumb
Ninge gri.

Ca şi zarea, gândul meu se înnegri...
Şi de lume tot mai singur, mai barbar, -
Trist, cu-o pană mătur vatra, solitar...
Iar în zarea grea de plumb
Ninge gri.


Idei

I

Cântec, deasupra cetăţii,
Îmbătrânire?!
Eternităţii i-am zis:
La muzica asta frumoasă,
Sunt lipsuri
În sângele meu.
Îngeri, deasupra cetăţii,
Emotive,
Despre ceva mai nou?!
Telegraf,
Telefon din sfere...
Sunt lipsuri
În sângele meu.

II

Visări de mult mocnite
De nu cumva
Mi-am pierdut Umbra
Între normal,
Şi ispite.
Un vin,
Oricât de-alinător,
Excludă-acest fatal:
Contract
Cu răul Negustor.

III

Când ore libere
Sună
Din vechi acordeon
De-a zilelor bravade...
Relativ,
Pardon.
Când ore libere
Sună
Uitări şi abandon,
De-a lumii baricade...
Relativ,
Pardon.


Imn


Crengi subţiri cu flori albe...
Spre mai sus
Mă ridică din erori
Idealuri ce-au apus...
Cu flori roze crengi subţiri...
Isus!
Flori pe zări, în iarbă flori...
Spre mai sus
Am trăit de mii de ori...
E destul că tu te-ai dus...
Flori pe zări, în iarbă flori...
Isus!

Să dorm...
Să dorm, din ce în ce murind
Deşi oriunde e o reînviere...
Iată, sunt goale
Dumbrăvile sacre -
Poetul a plecat.
Şi dacă tu mai cauţi,
Păşind prin tăinuitul izvor,
Pe mine nu mă vezi -
Poetul a plecat...
Să dorm...
Să dorm, din ce în ce murind
Deşi, oriunde, e o reînviere...


În fericire

Sunt clipe când toate le am...
Tăcute, duioase psihoze -
Frumoase poveşti ca visuri de roze...
Momente când toate le am.

Iată, sunt clipe când toate le am...
Viaţa se duce-n şir de cuvinte -
Un cântec de mult... înainte...
Momente când toate le am...


În parc


Acum, stă parcul devastat, fatal,
Mâncat de cancer şi ftizie,
Pătat de roşu carne-vie -
Acum, se-nşiră scene de spital.

Atunci, râdea,
Băteau aripi de veselie;
Parfum, polen şi histerie, -
Atunci, în parc, şi ea venea.

Acum, cad foi de sânge-n parcul gol,
Pe albe statui feminine;
Pe alb model de forme fine,
Acum, se-nşiră scene de viol...


Lacustra

De-atitea nopti aud plouind,
Aud materia plingind...
Sint singur, si mă duce un gând
Spre locuintele lacustre.

Si parca dorm pe scinduri ude,
In spate mă izbeste-un val --
Tresar prin somn si mi se pare
Ca n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se intinde,
Pe-acelasi vremuri mă gasesc...
Si simt cum de atita ploaie
Pilotii grei se prabusesc.

De-atitea nopti aud plouind,
Tot tresarind, tot asteptind...
Sint singur, si mă duce-un gând
Spre locuintele lacustre.


Largo


Muzica sonoriza orice atom...
Dor de tine, şi de altă lume,
Dor...
Plana:
Durere fără nume
Pe om...
Toţi se gândeau la viaţa lor,
La dispariţia lor.
Muzica sentimentaliza
Obositor, -
Dor de tine, şi de altă lume,
Dor...
Muzica sonoriza orice atom.


Liceu

Liceu, - cimitir
Al tinereţii mele -
Pedanţi profesori
Şi examene grele...
Şi azi mă-nfiori
Liceu, - cimitir
Al tinereţii mele!

Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare -
Azi nu mai sunt eu
Şi mintea mă doare...
Nimic nu mai vreu -
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare...

Liceu, - cimitir
Al tinereţii mele -
În lume m-ai dat
În vâltorile grele,
Atât de blazat...
Liceu, - cimitir
Al tinereţii mele!


Matinală


Aurora violetă
Plouă rouă de culori -
Venus, plină de fiori,
Pare-o vie violetă.

Bat la geamul tău încet,
Bat cu-o rază sângeroasă -
Vino, floare somnoroasă,
Cât pe zări e violet.

Plâns de ape se repetă,
Încă totu-i adormit -
Ca în vise s-a pornit
Roata morii - violetă.

Gol e-al sânului buchet,
Floare goală, somnoroasă...
Trist, cu roza sângeroasă,
Bat în geamul violet.

Aurora violetă
Se pătează de culori -
Venus, pală de fiori,
Pare-o stinsă violetă...


Melancolie


Ce chiot, ce vaiet în toamnă...
Şi codrul sălbatec vuieşte -
Răsună-n coclauri un bucium,
Şi doina mai jalnic porneşte.

- Ascultă, tu, bine, iubito,
Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -
Ascultă cum greu, din adâncuri,
Pământul la dânsul ne cheamă...


Meridian

Sezonul verii s-a finit
De serenadele albastre...
De reverii ascunse-n astre...
- Poema care s-a sfârşit.
Sezonul iernii s-a ivit
De cum ninsoarea-n geamuri bate...
De depărtările-ngheţate...
- Poema care a venit.


Moină

Şi toamna, şi iarna
Coboară-amândouă;
Şi plouă, şi ninge -
Şi ninge, şi plouă.

Şi noaptea se lasă
Murdară şi goală;
Şi galbeni trec bolnavi
Copii de la şcoală.

Şi-s umezi pereţii,
Şi-un frig mă cuprinde -
Cu cei din morminte
Un gând mă deprinde...

Şi toamna, şi iarna
Coboară-amândouă;
Şi plouă, şi ninge -
Şi ninge, şi plouă.


Monosilab de toamnă


Toamna sună-n geam frunze de metal,
Vânt.

În tăcerea grea, gând şi animal
Frânt.

În odaie, trist sună lemnul mut:
Poc.

Umbre împrejur într-un gol, tăcut,
Loc.

În van peste foi, singur, un condei
Frec.

Lampa plânge... anii tăi, anii mei
Trec.

Să mă las pe pat, ochii să-i închid,
Pot.

În curând, încet va cădea în vid
Tot.

O, va fi cândva altfel natural,
Bis.

Toamna sună-n geam frunze de metal,
Vis.


Nervi de primăvară


Primăvară...
O pictură parfumată cu vibrări de violet.
În vitrine, versuri de un nou poet,
În oras, suspină un vals de fanfară.

O lungă primăvară de visuri si păreri ...

O lungă desertare zvoneste împrejur,
E clar si numai soare.
La geamul unei fabrici o pală lucrătoare
Aruncă o privire în zarea de azur.

O nouă primăvară pe vechile dureri ...

Apar din nou tăranii pe hăul de câmpie,
În infinit pământul se simte tresăltând :
Vor fi acum de toate cum este orisicând,
Dar iar rămâne totul o lungă teorie.

O, când va fi un cântec de alte primăveri ? ! ...


Nervi de toamnă


E toamnă, e foşnet, e somn...
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol...
Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate -
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează -
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează.


Nevroză

Afară ninge prăpădind,
Iubita cântă la clavir, --
Si târgul stă întunecat,
De parcă ninge-n cimitir.

Iubita cântă-un mars funebru,
iar eu nedumerit mă mir :
De ce să cânte-un mars funebru...
Si ninge ca-ntr-un cimitir.

Ea plânge si-a cazut pe clape,
Si geme greu ca în delir...
În dezacord clavirul moare,
Si ninge ca-ntr-un cimitir.

Si plâng si eu si tremurând
Pe umeri pletele-i resfir...
Afară târgul stă pustiu,
Si ninge ca-ntr-un cimitir.


Nihil

Ce trist amor
Să vrai,
Să stai,
Cu cei ce mor.

Si ce avânt
Să treci,
Pe veci,
Într-un mormânt.

Ce fără rost
Trăind,
Gândind,
De n-ai fi fost.

Si ce cuvânt...
Mister,
În cer,
Si pe pământ.


Ninge

Când iar începe-a ninge
Mă simt de-un dor cuprins.
Mă văd, pe-un drum, departe,
Mergând, încet, şi nins.

Sub streşină, cerdacul
Se-ntunecă mâhnit;
Stă rezemată-o fată
De stâlpu-nzăpădit.


Noapte

Se-ntind bulevarde-n noapte de vară,
Pe arbori, electrică lumină -
La gară zvâcneşte o maşină
Şi-n gol, tresar signale de gară.

Pe cer de safir, comori de avari...
Tăcerea în gol vibrează cu zvon, -
Oraşul, cu-ncetul, pare-un salon, -
Acuma, în somn, tresar fete mari.


Noapte de oraş


I

Pe caldarâmul ud,
Trap-trap de potcoave,
Autobuze bubuind
Şi faruri lunecând
Pe ferestre luminând
Odăi întunecate.
Cu tictac de târziu,
Cu tăceri ce plâng,
Cu noaptea ploioasă
De-afară...

II

Plouă...
Nu ştiu nimic...
De zile, de ani,
Fără a găsi
Cum ar fi altă viaţă...
Acelaşi tictac de târziu,
Cu tăceri ce plâng,
Din nici un timp...
Ca noaptea ploioasă
De-afară...


Noapte de vară


Noaptea-ncet, ticnit se lasă -
Poezie, sau destin -
Luna urcă, somnoroasă, -
Vino, vin!

Este linişte, răcoare,
Codrul e de farmec plin -
Pe sub teii încă-n floare, -
Poezie, sau destin.

În suavele parfume
Poezie, sau destin -
Ori pe unde-ai fi în lume, -
Vino, vin!

Îngerii deasupra noastră
Vor cânta un imn divin -
Ah, ce clară noapte-albastră, -
Poezie, sau destin.


Obsesii

Cu gândul meu
La tine,
Am întâlnit
Aspecte similare.

Părea că eşti
Chiar tu...
Doar sufletul tău
Mai rămânea
Să difere.

Şi astfel,
Din mersul meu,
Psihologii, diverse,
Mă-ndreptau,
În marşul greu
Al străzii.


Oh, amurguri

Oh, amurguri violete...

Vine
Iarna cu plânsori de piculine...

Peste parcul părăsit
Cad regrete
Si un negru croncănit...

Vesnicie,
Enervare...
Din fanfare funerare
Toamna sună, agonie...

Vânt de gheată s-a pornit,
Iar sub crengile schelete, --
Hohot de smintit.

Nici o urmă despre tine,
-- Vine, nu vine...

Oh, amurguri violete...


Pastel


Buciumă toamna
Agonic -- din fund --
Trec păsărele
Si tainic s-ascund.

Târâie ploaia ...
Nu-i nimeni pe drum;Pe-afară de stai
Te-năbusi de fum.

Departe, pe câmp,
Cad corbii, domol;
Si răgete lungi
Ornesc din ocol.

Tălăngile, trist,
Tot sună dogi ...
Si tare-i târziu,
Si n-am mai murit ...


Piano


Si iar toate-s triste.
Si azi ca si ieri --
Potop de dureri.

Si visul apune
În negrul destin...

Si vremuri mai bune
Nu vin, nu mai vin,
Si nici mângâieri...

Si iar toate-s triste,
Si azi ca si ieri...


Plumb


Dormeau adânc sicriele de plumb,
Si flori de plumb si funerar vestmint --
Stam singur în cavou... si era vint...
Si scirtiiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, si-am inceput să-l strig --
Stam singur lângă mort... si era frig...
Si-i atirnau aripile de plumb.


Poemă finală


Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu stie nimeni
Ascuns în pivnita adânca, fără a spune un cuvânt
Singur să fumez acolo nestiut de nimeni
Altfel, e greu pe pământ...

Pe stradă urle viata, si moartea
Si plângă poetii poema lor vana...
Stiu...
Dar foamea grozavă nu-i glumă, nu-i vis --
Plumb, si furtună, si pustiu,
Finis...

Istoria contemporană...
E timpul... toti nervii te vor...
O, vino odată, măret viitor.

Eu trebuie să plec, să uit ceea ce nu stie nimeni
Mâhnit de crimele burgheze, fără a spune un cuvânt
Singur să mă pierd în lume nestiut de nimeni
Altfel, e greu pe pământ...


Poemă în oglindă


În salonul plin de vise,
În oglinda larg-ovală încadrată în argint,
Bate toamna,
Şi grădina cangrenată,
În oglinda larg-ovală încadrată în argint.
În fotoliu, ostenită, în largi falduri de mătase,
Pe când cade violetul,
Tu citeşti nazalizând
O poemă decadentă, cadaveric parfumată,
Monotonă.
Eu prevăd poema roză a iubirii viitoare...
Dar pierdută, cu ochi bolnavi,
Furi, ironic, împrejurul din salonul parfumat.
Şi privirea-ţi cade vagă peste apa larg-ovală,
Pe grădina cangrenată,
Peste toamna din oglindă -
Adormind...
Eu prevăd poema roză a iubirii viitoare...
Însă pal mă duc acuma în grădina devastată
Şi pe masa părăsită - albă marmură sculptată -
În veşmintele-mi funebre,
Mă întind ca şi un mort,
Peste mine punând roze, flori pălite,-ntârziate
Ca şi noi...
Zi, finala melodie din clavirul prăfuit,
Or ajunge plânsul apei din havuzele-nnoptate.
Vezi, din anticul fotoliu -
Agonia violetă,
Catafalcul,
Şi grădina cangrenată,
În oglinda larg-ovală încadrată în argint...


Poveste

Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,
Când cu buzele de sânge şi cu ochii sclipitori
Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă,
Lăsând gândul spre amorul înţeles de-atâtea ori?...

Aşteptai să fiu poetul îndrăzneţ ca niciodată
Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sărutări
Te duceai mereu nainte înspre-o umbră-ntunecată
Ca o pală rătăcire coborând din alte zări.

Ah, mi-ai spus atât de simplu că ţi-i sete de iubire
Neascultând decât şoptirea singuratecei păduri,
Îţi opreai cu mâna sânul şi zâmbea a ta privire,
Chinul depărtării noastre neputând să-l mai înduri.

- Ha, ha, ha, râdea ecoul, de râdeam de-a ta plăcere,
Între om şi-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut,
Te-am lăsat să-nşiri povestea cu dureri şi cu mistere
Pentru mine, ca oricărui trecător necunoscut.

Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,
Când, în şoaptele pădurii, poate că te-am sărutat
Ascultând ecoul rece, înspre toamna friguroasă
Ce-aducea-ntâlnirii noastre un adio-ndepărtat?


Psalm

Iubito, cu faţa de mort,
Fecioară uitată în turn,
Plângând în balcon
Cu grai monoton,
Cu suflet taciturn -
În visul meu te port.

Iubito, cu faţa de mort,
Mireasă pe tron,
Cu grai monoton
În visul meu te port.

Iubito, cu faţa de mort,
De geniu trăsnită,
De-a pururi monotonă,
Goală madonă,
De crini prăfuită -
În visul meu te port...


Pustiu...


Departe, în cetate viata tropota...
O, simturile-mi toate se enervau fantastic...
Dar în lungul sălii pufneau în râs sarcastic
Si Poe, si Baudelaire, si Rollinat.


Rar

Singur, singur, singur,
Într-un han, departe -
Doarme şi hangiul,
Străzile-s deşarte,
Singur, singur, singur...

Plouă, plouă, plouă,
Vreme de beţie -
Şi s-asculţi pustiul,
Ce melancolie!
Plouă, plouă, plouă...

Nimeni, nimeni, nimeni,
Cu atât mai bine -
Şi de-atâta vreme
Nu ştie de mine
Nimeni, nimeni, nimeni...

Tremur, tremur, tremur...
Orice ironie
Vă rămâne vouă -
Noaptea e târzie,
Tremur, tremur, tremur...

Veşnic, veşnic, veşnic,
Rătăciri de-acuma
N-or să mă mai cheme -
Peste vise bruma,
Veşnic, veşnic, veşnic...

Singur, singur, singur,
Vreme de beţie -
I-auzi cum mai plouă,
Ce melancolie!
Singur, singur, singur...


Regret

De mult, de mult cunosc doi plopi
Ce-mi stau şi azi în cale -
Îmi place mult ca să-i privesc,
Dar mă cuprinde-o jale...

Căci parcă-mi spune-un nu-ştiu-ce...
Ca mâine poate am să mor -
Şi dânşii n-or mai fi priviţi
De nici un trecător...


Requiem

Eram să te aştept prin parc,
Văzând că singurătăţi pe aici m-au oprit...
Dar, mereu aceleaşi uitări!
Dar, tot aceeaşi poezie la infinit!?

Filosofia vieţii mi-a zis:
Undeva este, cu mult mai departe...
Atâtea şi-atâtea... lasă!
Visezi, ca din carte!


Revelion

Colindă plăceri
Ninge
În noaptea de Crăciun.
Damigeana cu vin
Harapnice trosnind
De alte vremi...
Să ne vedem în oglindă,
Şi noaptea cântătoare
Să ne-adoarmă
Pentru uitare.


Să ne iubim

Vai, si va veni o vreme
Când adromi-vom amândoi,
Si-nstrăinati, prin cimitire,
Va plânge toamna peste noi.

Ce poate, deci, a fi sub soare,
În haosul imensitătii --
Dacă-ti vei pierde fecioria
În taina roză-a voluptătii?


Sânge, plumb, toamnă


Încet prin ploaia tristă
Un piept curbat de tuse
Cu sânge în batistă
Pe după colţ se duce,
Încet prin ploaia tristă.

Tot plumbul ud al ceţii
Pe urmă-i se abate,
Prin gangurile pieţii
Şi-n frunzele uscate,
Tot plumbul ud al ceţii.

E sânge, plumb şi toamnă.
Cu negru braţ de pace
O cracă tot mă-ndeamnă
Lugubră şi tenace.
E sânge, plumb şi toamnă.


Serenada muncitorului


Eu sunt un monstru pentru voi
Urzind un dor de vremuri noi,
Şi-n lumea voastră-abia încap...
Dar am să dau curând la cap.

O, dormi adânc, mereu, aşa,
În vise dulci, hidos burghez,
Oftând, palate de-ţi lucrez,
Eu ştiu şi bine-a dărâma.

În noaptea asta, iată, sună
O serenadă din topor,
Amanţilor pierduţi sub lună,
Poeţi cu putredul amor.

O, dormi în noaptea infinită,
Burghez cu aer triumfal,
Dar preistoric animal
În raţiunea aurită.

Sub luna blondă nu se plânge,
Ci răzbunările se curmă,
Martirilor scăldaţi în sânge,
Cânt serenada cea din urmă.

O, dormi... dar voi urca spre soare
În zbor sublim de-aeroplan...
Cu vise dulci, burghez tiran:
E aurora-ngrozitoare...


Sic transit...


I

Acolo, unde nu-i nimeni,
Nici umbre,
Unde se duc
Mulţime de ani,
Şi zgomotul zilei,
Şi tăcerea nopţii...
Unde toate sunt ştiute...
Acolo, spun călătorii,
Că numai rafale de foc
Se denunţă
Lugubru, metalic,
Din minut în minut.
Acolo, unde nu-i nimeni,
Şi nu mai trebuie
Nici un cuvânt.

II

Şi iată, ne-a surprins seara
Peste zi nefiind nimic.
La fel
Ca de atâtea ori.
Poveşti...
De muncă,
Lene,
Banchetul din umbră,
Sau timp de fericire.
Şi, iată, ne-a surprins seara,
Peste zi nefiind nimic.


Şi ce?

Cu vise de mereu nuvele,
În zvon de noapte orăşenesc...
Şi ce dacă corpuri cereşti se-nvârtesc
Şi dacă lucinde stele!...

Şi ce dacă veacuri grele pândesc
Clipe din viaţă mai uşurele!...
Şi dacă corpuri cereşti se-nvârtesc,
Ori stau departe lucinde stele.


Şi ninge...


Şi ninge în oraşul mare
E noaptea plină de orgii,
Iar prin saloane aurii
S-aud orchestre, şi fanfare.

Femei nocturne, singurele
La colţ de stradă se aţin,
Desfrâu de bere şi de vin
Prin berării, şi cafenele.

De orbitoare galantare
De diamant, şi de rubin...
Şi de averi oraşu-i plin,
Şi ninge în oraşul mare!...


Strigoii

Cu roşii fanare, galbene, verzi
Trec noaptea strigoii prin lanuri de grâu
Şi câinii în lanuri în noapte tot bat -
Strigoii la crâşmă în pod au intrat,
Şi podul se vede bizar luminat
De roşii fanare, galbene, verzi.
Strigoii, din pod, îşi iau înapoi,
Lăsate din viaţă, demult, amanete...
Aşa spune basmul ce azi l-am uitat
Că noaptea, la crâşmă, apar siluete
Cu roşii fanare, galbene, verzi.
Dar când despre ziuă cocoşu-a cântat,
Cad buzna, din pod, grămezi de strigoi,
Şi-n hău, peste lanuri, strigoii se pierd
Roşii, galbeni şi verzi.


Tablou de iarnă


Ninge grozav pe câmp la abator
Si sânge cald se scruge pe canal ;
Plină-i zăpada de sânge animal --
Si ninge mereu pe un trist patinor...

E albul aprins de sânge închegat,
Si corbii se plimbă prin sânge... si sug ;
Dar ceasu-i târziu... în zări corbii fug
Pe câmp, la abator, s-a înnoptat.

Ninge mereu în zarea-nnoptată...
Si-acum când geamuri triste se aprind
Spre abator vin lupii licărind.
-- Iubito, sunt eu la usa înghetată...


Tăcere


Ce mai este... cărţi de noapte
Mai citesc, şi-mi pare că sunt viu -
Cine iar aprinde lampa
Când e prea târziu?
Ţăcănă un ceas pe-o planşă...
Toate câte sunt, eu să nu le ştiu?!
Noapte...
Cine iar aprinde lampa
Când e prea târziu?


Toamna murind

Toamna în grădină îşi acordă vioara.
Plâng strunele jalnic, lung şi prelung
Şi-n goala odaie acorduri ajung...
Şi plâng în odaie, şi eu din vioară...
Plâng strunele toate lung şi prelung.

Fereastra e deschisă... vioarele plâng...
O, ninge... şi toate se sting...
Palidă, toamna nervoasă, cântând a murit...
Îmi cade vioara şi cad ostenit,
Iar toamna, poetă, cântând a murit.


Trec zile

Curg zilele spre cimitir
Trist, una câte una,
Şi destrămând al vieţii fir
Se duc pe totdeauna.

Şi-acolo, încet, molcomitor,
Se-adună în suspine -
Cu-un dor de "mâine" sora lor,
Cu-un dor de mine.


Umbra

Mă prăfuise timpul dormind peste hârtii...
Se întindea noianul de unde nu mai vii;
O umbră, în odaie, pe umeri m-apăsa -
Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era.

- Poţi să te culci, e ora şi noaptea-ntârziată,
Vei scrie, altă dată, orice, şi tot nimic.
O umbră eşti acuma, şi pot să te ridic,
Lăsând odaia goală, şi lampa afumată...


Vanitas

Nu-ţi mai pot cânta
Romanţe,
Toate tac
În jurul meu,
Fals se duce
Cursul vieţii,
Negăsind
Un cântec nou...
Agent secret
Mi-a fost iubirea,
Dar nu ştiu când
S-a demascat...
Nu-ţi mai pot cânta
Romanţe,
Şi, desigur,
Le-am uitat.


Veritas

Doamne! necesitatea unui vin...
Şi-a gândului culmi de poezie -
Oare pentru ce, mai mult, acest suspin:
... Că totul, poate, e-o repede magie.

Ca în tăcerea gravă a unui dom,
Viaţa pare-a trece fără nici un sens...
Şi acele aşteptări a vieţii de om, -
... Sana mens!


Vizită


Veacul m-a făcut
Atât de cult
Încât mă uit
Peste oameni.

Am învăţat atâtea
În timpul din urmă,
Că suntem
La un punct însemnat.

S-ar putea face
Multe reforme.
Mă gândeam singur.
Eram fără nimeni.

Şi tocmai azi
Au venit musafirii.
- Tu ce dai, eu ce dau...
A, de când nu ne-am văzut.


Vobiscum

În cercul lumii comun şi avar...
Mă zguduie de mult un plâns intern;
Şi-acest fel (de-a fi) va fi etern
Şi de nimic, pe lume, nu tresar.

... Dar vai, acei învinşi, pe veci pierduţi...
Ori în taverne, ori în mansarde;
Şi acei nebuni, rătăcitori, tăcuţi,
Gesticulând pe bulevarde...


Vreodată

... Şi voi lua din cer
Ceea ce nu mai găsesc
Prin stele,
De când rătăcesc.

Această gândire mai vreau
Din câte-am dorit -
Sau cerul e rece
La infinit...


Zgomote

Ce frică fără cauză
A poposit...
Sunt bucuriile
Din subconştient
Ce se coboară-n geam
Ca întuneric fără veste,
Sunt ale oraşului intimidări,
Enigme de hazard
Şi anii ce-au fugit,
Fără-nţeles
Şi şoaptele uitării, -
Sau fie
Şi orice s-ar întâmpla...

Saturday, December 22, 2007

JULIAN PRZYBOŚ (1901 – 1970)



Odjazd

Znów ufałaś - i wątpiłaś znowu
(krakało spłoszone zamykanie ramp...),
gdy
pod konstrukcjami z żelaza i szkła
stał się pociąg,
fakt,
który tonowymi uderzeniami kół poza rozpacz wykraczał.

Parowóz
wlókł długi i ciężki twój żal.

W płytkim świetle za wcześnie zapalonych lamp
świat jakby odziwaczał
i stronił...

- Załamał się w rozbitych bezdźwięcznie łzach.

Kształt twój mglił się i wietrzał,
między nami rozsnuwała się dal.
I musnęło mnie, niknąc, pożegnanie twej dłoni:
oddłoń powietrzna.

*****************

Do ciebie o mnie


Zapatrzony, że samymi rzęsami
zmiótłbym śnieg z twojej ścieżki,
chwytam w zachwyt ruch twój - i gubię:

Krokiem tak zalotnie lekkim,
jakbyś wiodła ptaszka na promieniu,
szłaś przede mną - przed sobą, przed wszystkim!
Poderwany spod nóg przez wróble
twój cień w krzewie się zazielenił,
pojaśniał w drobne listki.

I zniknęłaś - w swoim śpiewie. Zamilkliśmy.

Ale odtąd zasłuchany, gdy pytam
o mnie,
od rośliny do słowa
każdy pąk się wyraża kwieciście;
kwiat rozkwita nagiej, ogromniej
we wszechkwiat.
(Gałąź wiśniowa
przewinęła się do kwiatów od liści
zwinniej,
niż wiewiórka zdążyłaby się domyślić.)


*************

Lipiec


Na świadectwach, wzbici w radość, odlecieli uczniowie,
drży powietrze po ich śmigłym zniku.

Wakacje, panie profesorze! Pora
trzepać wesoło słowa jak futra na wiosnę
oraz
czasowniki przez dni lata odmieniać!
- -
Wóz przetoczył się z nagła - i w łozinie zzieleniał.
Tylko pustki rozpryśniętej w słońcu - udar.
Skacząc z bryczki, zaoczę:

Bosonogi gęsiarek biegł, zaczerpnął ze źródła,
znikł, jak gdyby on wybiegał
potoczek.
- -
Okolicę, serce wyniosłe, przeszywa na przestrzał
strumień!

Lecz z połogich pagórków - wahającą się odpowiedź -
inne wzgórze - dalszą górę kołysze.
Jak ten skryty poryw widoku i ciszę zatuloną w szumie
szeptanymi pytaniami - wydać?

Jakże w cieniu, pod lipą - przysłowieć?


*************

Burza


Nie wychylaj się, spójrz: plac - z rąk mi wypadł,
potoczyło się, oddaliło śródmieście,
a w górę
- gdy nas rozkosz dwoi -
niesie
podsadzony pięcioma piętrami pokoik!

Poza rozwarte okno, ścian nabitych - wypał,
z twego ciała wycałuj mnie w śmigłą przestrzeń!
Niebo obrywa się błyskawicznie w dół,
w wichurę,
i drga burzą nagie powietrze.

Na niebie, z burzy, którą piorun błyskawicą spruł,
rozrabiające tęczę
śmigło!


*************

Deszcz


U okna urywa się niebo i -
Dachy zlatują na miasto,
gniazdo widnokręgu.
Dalej -
Po powietrzu spada widok gór.

Ze słońcem na podniesionym ręku
pole, ogromne, które nie ma ciebie,
zaszło.

Tam - dolinom w granicie moje oczy ułożyły dna,
tam - moje usta wymówiły hale,
nad którymi słyszysz mój oddech z chmur?

Tu -
i -

Dzień stoczył się jak łza.


*************

Do robotnicy


W hali fabrycznej, aleją z rąk do rąk rosnącego żelaza,
rosnącego do ostrego szczytu:
do pocisku,
szedłem, jakbym rozstrzygał, spawając marzenie i siłę,
jak nadać im wspólny kształt
broni.

Liczyłem:
pięć młotów, ciężkich jak pięć lat,
w jednej chwili
dokonało na mnie
zamachu czasu:
sprawdzały moje dzieło poetyckie ręce robotników i robotnic.

Rytmem tysiąca ramion najszybciej obrotnych
jak wzruszę swoje ramię?
Pęd maszyn moją wolę przesilił.

Pozdrawiam cię, palaczko, szara gwiazdo iskier!
Twoja dłoń odjęta od żaru moją od pióra znalazła,
abym pisał wszystkimi uściśniętymi rękami.


*************

Dzień wyznania


Zapamiętać znaczy patrzeć prosto w słońce,
jak zachodzi w nasze odtąd wszystkie noce.


*************

Noc


Nawiało nocy i gwiazd uderzających o szczyty.

Z gór, odartych z księżyca, rozkosz spadania we wichrze
dławiącym kołysem
znosi
w dół, najniżej,
jak w łono rozdarte fallusem.

Miłość jak przepaść przeraża.
W rozbitej czaszce drgnął ból jak płód ciąży.

Na twojej trumnie, jak łopatę grabarza,
kładę
dłoń rozpostartą: księżyc.


*************

Oczy


Rzęsami o moje rzęsy zapaliła światło oczu...
Widzę: Obraz na staludze ramą z ognia mnie otoczył.


*************

Żyje, wołać


Wody stojące, jak bramy triumfalne,
głębiny pod olchami zapadłe,
kurtyny,
lana ze srebra
topiel.

Jaki rybak głuchej wodzie będzie migał słońcem,
ażeby z oniemiałej wypłynęła ryba -

Czarnoziem zżęty sierpniem na bujnej równinie,
role jadące do stodoły,
pagóry ziemi,
w luśniach,
jak -

Jaki wolarz, ze ziemi wyganiając wołu,
pod górę wywołuje -

Świat się rozluźnia,
grunt cofa się ku dolinom, a trwa i śpiewa jedynie
niezerwany owoc powietrza:
ptak.

Tuesday, December 11, 2007

ΠΟΙΗΜΑΤΑ ΓΙΑ ΤΟΝ CARLOS GARDEL


Horacio Ferrer


Fábula para Gardel


Ayer me preguntaste, hijito mío,
por primera vez,
quién es
ese Gardel, ese fantasma
tan arisco,
empecinado
con seguir guardado
en la cueva con asma
de su disco
polvoriento.

Lo que yo sé,
te lo cuento:
algunas veces,
cuando te has dormido,
las noches en que hay pena
llena,
se aparece
ese escondido
duendo, medio juglar
y medio loco,
para matear
con tu padre y conversar
un poco.

Ah, si lo pudieras
ver
con su sencilla elegancia fantasmera,
a saber:
en una chalina ligera
de plumas de torcaza sola
sus hombres arrebuja.
El traje es de
cuerdas de guitarras españolas
que
alguna bruja
ñata
y hippie le ha tejido.

La corbata
es de claveles
encendidos,
para abrigar los
cascabeles
de su voz.
Y dos
zapatos, muy de peregrino,
que no son zapatos, sino
que son caminos.

¿Qué en dónde nació?
Hijo mío, ¡qué se yo!
De acuerdo a lo que el mismo me ha contado,
parece que nació trepado
a una veleta
niña
que apuntaba al Sur;
y que un poeta
y un gallito de riña
y un augur
le enseñaron a vivir
y a sonreír.

Será por eso
que salió un poco travieso
¿viste?
como vos
y, como yo,
un cachito triste.

Su sonrisa,
hijo, es una
pícara y honda y rara
raya de tiza
iluminada con luz de la otra cara
de la luna.

Y canta, canta,
canta con su voz de siete gritos,
pero canta, siempre, con ese humilde modo
de quien tiene, por sabio, en la garganta,
dos ojitos
que han visto, ya, del hombre, todo, todo.

Su canto, te diría
que parece
un claro
aljibe
en donde crecen
los tangos pibes
que no se cantaron,
todavía;
y, también, aquellos tangos que ya fueron,
esos que escriben,
en el paragolpes de su camión,
los camioneros
del Cerro y de Constitución.

Después,
el alba ya,
a las cinco en punto,
se me va. Se va.

Y, tal vez,
en su forma melancólica de irse,
se adivina, un cacho,
que ese duende,
tan muchacho,
entiende
mucho de un asunto
muy sumamente serio, que es morirse.

Ayer me preguntaste, hijito mio,
por primera vez,
quién es
ese Carlitos, ese fantasma
tan arisco,
empecinado
con seguir guardado
en la cueva con asma
de su disco.

Y entonces te conté
cuanto sabía-

Mas hoy, mirándote,
pensándote,
besándote,
sé un poco más.
Y es que el hijo
del hijo
de tu hijo, un día,
un día de Junio soleado,
frío y seco
que vendrá,
lo mismo que vos
preguntará
por él.

Y una caliente
zafra de ecos,
ecos de la voz de nuestra gente,
ecos de tu voz
chiquito, y de la mía,
inexorablemente,
contestará:
Gardel, Gardel, Gardel.


**********

Celedonio Flores


Carlitos (A Carlos Gardel)


No quiero irlas de vate, ni que la gente
me ponga banderillas de apologista...
Quiero batir un "justo" sencillamente
y este justo, compadre, salta a la vista...

Porque teniendo clase y sentimiento
y oyéndolo a Carlitos cantar diquero
no hay verso, no hay discurso, no hay batimento
para el elogio noble, franco y sincero...

¡Es zorzal, es canario y es armonía!...
¡Es milonga hecha carne y es poesía
la que surge en lo dulce de sus canciones!...

Y al oírlo otros bardos pegan el grito,
lo junan con envidia "de rabanito"
¡y se atan con alambre... los pantalones!...



**********

Celedonio Flores


Jilguerito criollo


Se murió el Morocho y allá en mi barriada
los puntos más bravos maldiciendo están;
hay una tragedia en cada mirada,
hay una amenaza en cada ademán.

Hay un nudo enorme en cada garganta,
y una incontenible ganas de llorar...
¡Se murió Carlitos, la tragedia es tanta
que aterra y espanta, cobarde y brutal!...

Jilguerito criollo, hermanito santo,
¿por qué te fuiste sin decir adiós?...
Los puntos más bravos te han querido tanto...
Las pibas más lindas soñaban con vos...

Vos eras el hijo de todas las madres,
eras el amigo más noble y más fiel...
¡Qué triste se queda sin vos Buenos Aires!...
¡Que Dios te bendiga, Carlitos Gardel!...



**********

Enrique Dizeo


Salutación a Carlitos Gardel


Después de una "paseyata" artística, bajo el cielo
de los pagos europeos, entro "noi altri" está él...
Abran cancha la milonga; con que a pelarse el capelo,
y ¡a darle la bienvenida al taita Carlos Gardel!...

De garufa anda la zamba, el estilo, el tango nuestro,
bailando está en una pata el ambiente musical...
También tenemos en casa nada menos que al maestro,
al embajador más "camba" de la canción nacional...

Cayó como anillo al dedo; llegó justo, propiamente,
dispuesto a hacer del tanguano compadrito y prepotente
lo que hizo toda la "davi": fajarlo con emoción...

¡Con que, arriba la milonga! ¡A pelarse los sombreros!
Y a pegarle un fuerte abrazo al "cusifai" más tanguero,
¡que lleva hasta la guitarra metida en el corazón!...



**********

Héctor Gagliardi


Carlos Gardel


Por las calles del recuerdo,
empedradas de dolor,
va llegando un servidor
detrás de un silbido lerdo;
traigo mi sombra a lo perro,
que sigue, pasa o me espera...
esta noche hay luna entera
para mi solo en el cielo.

Las puertas están cerradas
y dormidos los balcones,
no hay glicinas ni malvones
que saluden mi llegada,
solo a veces, y a escapadas
reconozco mi arrabal,
cuando se agacha un tapial
y muestra ropa colgada.

Entonces pienso en la vida
que uno dejo escapar,
por entregarse a soñar
no vivió como debía.
¿Dónde se fue la alegría
que en estas calles desiertas,
los vecinos, en las puertas,
con sus charlas florecían?...

Ya no hay mas serenatas
ni tampoco "formativos",
ni vendedor a "chiflido"
cargado con dos canastas,
ni tampoco vienen chatas
a parar junto a la bomba,
ni el aguatero rezonga
con los baldes a la rastra.

Me siento un poco cansado
y me detengo a escuchar;
al eco quiere charlar
y me trae lo que he dejado:
silbidos entrecortados,
mis pasos y mis protestas,
y de una ventana abierta
un algo que no ha cambiado.

Es la voz del que se ha ido,
la varonil voz de aquel,
la voz de Carlos Gardel
cuyo timbre no lo olvido,
y que la noche ha traído
de aquella ventana abierta...
¡luna, vestime de fiesta
que Carlos esta conmigo!...

Ya no está triste la calle,
ya se animo la vereda,
hay sillas en dos hileras,
-tribuna de las comadres-.
Hay mas puertas que se abren,
huele a malvón y a glicinas,
y en el truco de la esquina,
la falta envido en el aire.

¿Por qué mágica razón
el barrio volvió a la vida?...
¿Será esa voz ya perdida
que de un disco se escapó?...
y que el aire repartió
como un "padrino pelado"
en el atrio desolado
que llamamos corazón?...

¡Alcemos, luna, por él
la copa de mi arrabal,
con espuma de percal,
donde grabado cincel
se lea: ¡Carlos Gardel!...
en tu muerte y por tu nombre,
lloraron hasta los hombres
que lloran solo una vez!...

La voz, murió en la ventana
como un día murió el.
¡Así nos dejo Gardel,
como un disco que se acaba!
un algo adentro me ahogaba
cuando la marcha seguía,
y mi sombra no entendía
por que su dueño lloraba.



**********

Julio Jorge Nelson


Carlitos Gardel


Cayó ese baluarte, gloria del canto.
Se fue para siempre Carlitos Gardel.
¡En todas las almas hoy vive un quebranto
por esa noticia tan dura y tan cruel!...

Hoy todos te lloran. ¡Maestro divino!
Vos fuiste exponente de nuestra canción,
tu voz melodiosa de acento latino
llegó esplendorosa a mi corazón...
No hay frase que explique la angustia que siento
ni admito la idea que ya no volvés...
¡Carlitos, amigo!... En estos momentos
me lloran los ojos... no puedo cantar...

¡Muchacho criollo! Yo no me despido
ni adiós... ni hasta luego a ti te diré,
tú vives eterno... por eso te pido
que no me hagas caso... si ahora lloré...

Pesar en las almas y llanto en los ojos
y en todos los labios clavado un dolor.
No puede aceptarse que hoy seas despojo
lo que tú ayer fuiste... ternura y amor...

¡Maestro divino!... Mi póstuma ofrenda
Va a ti en esta hora... amarga y tan cruel,
tu eterno recuerdo será una leyenda
escrita en dos frases: ¡Carlitos Gardel!



**********

Ricardo Ostuni


La pinta de Gardel


Araca con la pinta
de Gardel
si a nadie
le queda como a él

A Buenos Aires
la ilumina
con el esmalte
de su sonrisa

La cobija
bajo el alero
gris, requintado
de su sombrero

Le pone trinos
la hace canción,
la ciudad canta
siempre en su voz

Es su arquitecto
es su urbanista
que la diseña
siempre distinta

Y para hacerla
ciudad distinta
en cada esquina
pinta su pinta

¡Araca con la pinta
de Gardel
si a nadie
le queda como a él!



**********

Martina Iñíguez


Como Gardel


De origen fatalmente arrabalero,
enancado en la trama de lo urbano,
en tren de rompe y raja ciudadano
paseaste tu linaje callejero.

En los fueyes, tu canto compañero
fue chamuyo, polenta y cotidiano,
en quebradas y cortes diste ufano
lustre al sino de vate milonguero.

Gomía del vivanco y del obrero,
de las minas, la vieja o el fulano
que en cana se desgasta gris, cabrero.

Como Gardel, sos mítico y lozano,
inmortal, bien porteño, sensiblero...
¡Sos el Tango y de yapa, sos humano!



**********

Inesita Gallego


Te fuiste a cantar al cielo


¡Si parece mentira creerlo!...
Que te fueras alegre cantando...
¡Y que aun no hayas vuelto!...
¿Habrás hecho ese viaje tan largo
que de largo no tiene regreso?...
¡Si es mentira creerlo!...
Pero dicen que tú siempre vives
y que sigues cantando y no has muerto...
Yo no se por qué entonces mis ojos
lloran tanto por ti, aunque eso creo...
¡Yo no sé!... No comprendo ésas cosas.
Pero alguien dijo que estás muy contento
con Le Pera, Riverol, Barbieri
y con Arolas formaste un cuarteto
que divierten al "Mono" Taborda,
a "Paquita", Betinotti, de Ríos
y aquél pibe Ernesto;
también a Podestá, "Príncípe Azul" y Pacho.
¡Y que cantás los versos con Carriego!
Y con otros varios te diviertes mucho
en un paraíso lindo como el cielo...
Así dicen, al menos, algunos
¡Que estás muy contento!...
¿Sabes?... Me consuela enterarme
que no has muerto, que vives, que es cierto
que siempre entonas esas canciones
que tu pueblo, por ti, lleva adentro...
¡Sí, lo creo!...
¡Mas no sé por qué entonces mis ojos
lloran tanto por ti si no has muerto!...



**********

Ramón Paz


Mi acuarela a Carlos Gardel


La patria está triste,
se murió Gardel.
Mustia está la rosa,
seco está el clavel;

No canta el jilguero,
todo llanto es.
Triste está tu patria.
¡Se murió Gardel!
Quisiera cantarte
y llorarte a la vez,
pero un nudo grande
hay en mi garganta.
¡Pensarlo me aterra¡
¡Pensarlo me espanta!
Entonces mis ojos no lloran,
ni mi boca canta.

Y tu guitarra gaucha,
allí está colgada.
Un negro moño la cubre
y no toca por nada.
Y en tu pueblo lindo
que a vos te quería,
hoy todo es tristeza,
se fue la alegría.
La patria mía te llora
porque eras
un cachito de Barracas,
de Flores una vereda,
el crack del Bajo Belgrano
y del Once el centinela.
De Patricios, de todas partes
eras el cantor amigo,
el que daba techo al paria
y al pobre dabas abrigo.

Maldito el destino
que así nos maltrata,
maldito el destino
que a vos te arrebata.
¿No ves como lloran las pibas?
¡No sentís sus gritos!
¡Como vas a sentirlos,
si te has muerto, Carlitos!
¡Carlitos!
Para cantarte tus grandezas
Hoy no basta tu cabeza.
¡Carlitos!
Si hasta parece mentira
que vos no me sientas,
que te hayas muerto,
que estés ya sin vida.
¡Parece mentira!...
¡Parece mentira!...



**********

Máximo Orsi


Carlos Gardel


Para decir lo que era me sobran las palabras,
su nombre es, y ha sido pregón de las barriadas.

Zorzal en todo cerco de las casitas pobres,
farol en una esquina plateando los zanjones.

Fue su chambergo gaucho y su sonrisa franca
el pasaporte criollo de todas las aduanas.

Él le cantó a las novias en suaves serenatas,
y puso en sus murmullos dulzor en las palabras.

Lucía como nadie su estampa bien porteña
porque amasó en cien noches su lírica bohemia.

Desde el salón más rico hasta el boliche más pobre
él siempre fue el "Carlitos" humilde, sin retoques.

Las pibas lo querían, las viejas lo adoraban,
él fue como un lucero en toda madrugada.

De pronto, sin quererlo sintióse golondrina,
y en ese viaje sin retorno se fue con su sonrisa.

Lloraron las guitarras, heridas en sus sones
Cuando calló vencido el as de los cantores.

Pero quedó flameando su nombre cual bandera
porque lo lleva el viento como oración porteña.



**********

Bartolomé Aprile


El llanto de Hispano América


Ya se ha enlutado el laurel
que ganado lo tenía,
para honra de la patria mía
conquistado por aquel,
aquel Carlitos Gardel,
aquella típica estampa
que en el palacio y el hampa
tuvo la sonrisa grande
elevada como el Ande
y extensa como la Pampa.

Ya se ha apagado el fulgor
de aquellos ojos porteños,
que nos miraban risueños
con el más puro candor...
Y es tan profundo el dolor
que Hispano América siente,
que en todo se hace presente,
con la tierra, con el cielo,
van los responsos de duelo
llorando fúnebremente...

Décimas negras, que van
mientras que el llanto se advierte,
a susurrarle a la muerte
ruegos que no morirán...
Los angustiados están
inconsolables, y así,
revuelvo la pena en mí
para que el dolor irradie;
¡que no ha de quedarse nadie
sin llorarte por aquí!...

La muerte del gran Gardel
se siente por donde cuadre,
cual la muerte de una madre,
de la santa madre fiel..
Amargas como la hiel
son las lágrimas que bebo,
y este gran dolor que llevo
está en todos los ambientes:
en el "medio de las gentes"
y en el "medio del malevo".

En todas partes está;
¡toda la América hispana
para llorarlo se hermana
porque Carlitos se va!...
San José de Bogotá
lo absorbió como un alud
y en su tibia infinitud
lo acortajó con su veste,
allá por el noroeste
de la América del Sud.

Si por mi propio dolor
que la amargura destila,
pasará la gran pupila
con que se llora al cantor.
Si con el verso mejor
se le llorara al trovero,
haría falta que el estero
aprisionara en sus garras
a las mil gauchas guitarras
pulsadas por el pampero...

Para llorar este duelo
suplieran con gran ventaja
como gloriosa mortaja:
pendón, bandera, pañuelo...
El azul de nuestro cielo,
el blancor de su celaje,
el ritmo de ese cordaje
de las selvas de Montiel,
y despedir a Gardel
en este su último viaje...

¡Adiós! ¿Pero por qué adiós
si aunque tu cuerpo dormita
tu espíritu en nos gravita
y en nos suena tu voz?
¿Para qué decirte adiós?
Si perduras todavía,
si estás en la eucaristía
presente en tus canciones
y en todos los corazones
criollos de la patria mía...



**********

Roberto Queirolo


Adiós, Carlitos Gardel


Adiós, Carlitos Gardel
que en su trágico destino,
Dios solo ha sido testigo
de esa catástrofe cruel,
adiós al noble varón
que en este mundo tirano
ha sido el zorzal humano
de alma grande y corazón.

Más lauros para tu historia
Gardel, ibas cosechando,
tu noble alma hecha tango,
voló cubierta de glorias,
llora Francia, la. Argentina
por el más justo tributo
las violas están de luto
por vos y tu alma genuina.

Tus guitarristas también
nunca te han abandonado,
hasta en la muerte, Gardel,
ellos te han acompañado.
Con letras de oro grabado
tu nombre perpetuará:
¡si has muerto para el mundo
en mi alma vivirás!...



**********

Francisco Raimundo


Salve maestro!


Muchachos: ¡Se nos ha ido
el Rey de los ruiseñores:
El Papá de los cantores
de nuestro tango querido!...
El destino le ha tejido
una red bajo del Sol
y a Barbieri y Riverol,
a Aguilar como a Le Pera,
¡Fue la parca traicionera
que les jugó un fiero rol!...

Cuando hablemos de Gardel
descubrámonos primero,
como homenaje postrero
tributándole un laurel.
Los extranjeros, por él,
conocen el tango nuestro,
lo impulsó varonil, diestro,
el gran Gardel triunfador;
el eximio embajador,
el inmortal, ¡el maestro!

En todos los continentes
que cantó Carlos Gardel,
le llovieron a granel
los aplausos de las gentes.
Querido en todos ambientes,
a todos trataba igual;
siempre sonriente y cordial
sencillo, francote, amable,
con todos fue muy tratable
Carlos Gardel, el zorzal.

No hubo, ni habrá cantores
que canten como Gardel,
su voz destilaba miel,
armonías y sabores...
Tendrá mil imitadores
este cantor magistral,
pero aunque no lo hagan mal
pueden estar en lo cierto,
¡vivo, ni después de muerto
nadie imita a este zorzal!

Carlitos Gardel y el tango
(aunque de distintos suelos)
eran hermanos gemelos
y fueron del mismo rango.
Por si grazna algún chimango
pretendiendo algún laurel,
no beberá más que hiel
por esa boca maligna.
¡Pues sepan que en la Argentina
jamás habrá otro Gardel!...

Todo humano ha de alabar
al más genial precursor
que con su arte, fe y amor
hizo al tango consagrar.
Hoy, por él se ha de bailar
en los más regios salones.
Millones de corazones
al vibrar de las guitarras
entre canciones bizarras
palpitaron de emociones...
Tu nombre ¡Carlos Gardel!
perdura y perdurará.
Tu recuerdo quedará
grabado en oro, a cincel.
Tu nombre ¡Carlos Gardel!
desde hoy es inmortal,
el ambiente nacional
sufre un profundo desvelo,
¡las musas están de duelo
por tu caída mortal!

La milonga popular
está vestida de luto.
¡Te rindió el mayor tributo
y hasta paró de cantar!
Nadie se quiso quedar
sin rendirte su homenaje.
¡Quedó mudo el encordaje
y mudos los bandoneones,
y mudos los corazones
y triste todo el paisaje!

En nombre del arte pido,
como el más fiel emisario
a este y aquel mandatario
que no te echen al olvido;
y que con justo sentido
a tu sagrada memoria
la calle recordatoria
pongan con tu nombre fiel:
La calle Carlos Gardel
como grabando tu historia.



**********

Humberto Costantini


Gardel


Para mí, lo inventamos
seguramente fue una tarde de domingo,
con mate,
con recuerdos,
con tristeza,
con bailables bajito en la radio,
después de los partidos.

Seguramente nos dolía una foto en la pared,
algún no tengo ganas,
algún libro.

Yo creo que andaríamos así,
sonsos de aburrimiento,
solitariando viejos para qués,
sin mujer o sin plata,
y desabridos.

Seguramente nos sentimos de golpe
terriblemente solos,
muy huérfanos, muy niños.
Tal vez tocamos fondo.
Tal vez alguien pensó en el amasijo.

Entonces, que sé yo,
nos pasó algo rarísimo.
Nos vino como un ángel desde adentro,
nos pusimos proféticos,
nos despertamos bíblicos.
Miramos hacia las telarañas del techo,
nos dijimos:

"Hagamos pues un Dios a semejanza
de lo que quisimos ser y no pudimos.
Démosle lo mejor,
lo más sueño y más pájaro
de nosotros mismos.
Inventémosle un nombre, una sonrisa,
una voz que perdure por los siglos,
un plantarse en el mundo, lindo, fácil
como pasándole ases al destino."

Y claro, lo deseamos
y vino.
y nos salió morocho, glorioso, engominado,
eterno como un Dios o como un disco.
Se entreabrieron los cielos de costado
y su voz nos cantaba:
Mi Buenos Aires querido...

Eran como las seis,
esa hora en que empiezan los bailables
y ya acabaron todos los partidos.



**********

Hebert Fayet


Es de todos por igual!


¿Que donde nació Gardel?
¡Ni usted ni yo lo sabemos!
Franchute no lo creemos
por su manera de ser,
¿que era Oriental? si, tal vez...
puede que fuera... o no fuera,
y el Tito Favale agrega
¡que hay que dejarse de inflar!,
que es de todos por igual
y que el mudo cuando canta,
va hermanando en su garganta
al Porteño y Oriental.

Y si usted es Gardeliano,
y tanguero de verdad,
sáquese la camiseta
cuando se ponga a opinar,
y escuche al Carlos cantar
Tierra hermana, Pan comido,
Mi Buenos Aires querido,
La Entrerriana, Milonguita,
y la inmortal Cumparsita
que lo hará reflexionar.

Y si aún quiere insistir
que era Inglés o Correntino,
Oriental, Francés o Chino
¡permítame disentir!
Porque según mi sentir,
¡El Mago fue universal!
y su imagen señorial
con el tiempo se agiganta,
porque aún vive y cuando canta,
¡es de todos por igual!



**********

Armando Villador


Evocación (A Carlos Gardel)


Me hubiera gustao verte, más zorzal que jilguero
de bota 'e potro y vincha debajo unas ramadas
contándole tus cosas al asombrao pulpero,
como ser el rilato de tu primera hombrada.

Y, cuando ya reunido se viera el paisanaje,
como Fierro, templando la infallable vihuela,
fueran tus "sucedidos" pinturas del coraje;
del gaucho las hazañas, del indio la cautela.

Capitán sudoroso de hirsutas montoneras,
al frente de tus hombres, vibrantes las tacuaras.
A un costado el temible racimo de potreras
persiguiendo enemigos que "juyen" como charas.

En un vivac, al fondo de tenebroso valle,
como "lión" en acecho que escondiese la garra,
alentar con tus "triunfos", las fuerzas de Lavalle
que vibran al conjuro de tu hermosa guitarra.

Me hubiera gustao verte montando reservados,
de esos que, en los corcovos desparraman aperos,
o pechando, en apartes, los toros empacados
en medio de la bulla de chajases y teros.

O arriando una tropilla entablada de un pelo,
en donde la madrina, la tobiana puntera,
después de dos semanas de hartarte e pampa y cielo,
anuncia, en un relincho, la querida tranquera.

Después, el beso largo y ardiente de una moza,
de esas que, con mirarlas, aflojan los garrones,
la que te alcanza luego, la vihuela, mimosa,
para gustar las mieles de tus nuevas canciones.

Me hubiera gustao verte de blusa de merino,
con lujosa vicuña y en baile campero,
"Pasteliao" el mitrista, como buen argentino,
y luciendo la plata de tu picazo overo.

Empacando a las mozas, decir tus relaciones,
con esa gracia tuya que no tuvo par;
con la alegría tuya que iluminó reuniones,
con la sonrisa tuya que unías al cantar.

Me hubiera gustao verte como trenza de ocho,
con el varón más taura trenzao en un contrapunto,
y, al final de la lidia que lo dejases mocho,
sin desatar el ñudo propuesto como asunto.

Me hubiera gustao verte trenzao con Santos Vega
con la pujanza macha que tiene un fierro a fierro,
y después de lucirte con semejante brega,
toparas al temible paisano Martín Fierro.

En el norte, lucirte con las fuerzas del Chacho;
en la Banda, peleando con las fuerzas de Artigas,
luciendo en la moharra tu famoso penacho
desdeñando laureles después de las fatigas.

En busca de rivales, en la tierra entrerriana,
soñadora y altiva, cuna de payadores,
brindar a sus mujeres tu canción más galana,
y el caudal primoroso de tus cantos mejores.

Me hubiera gustao verte rodeao por infieles,
cantándole tus cosas al cacique Painé,
sonriendo al alarido de los indios ranqueles
allí en Salinas Grandes o en campos de Pihué.

Entre ponchos y vinchas y lanzas y facones,
mechando en tus "estilos" al sonoro araucano,
haciendo más soberbia la luz de tus canciones
al grito de las tribus: ¡Ese! ¡Toro cristiano!

Y en las tierras de Salta, los hombres como talas,
serenos y bravíos doblarse a los encantos
del dolor de la tierra que tienen las bagualas,
que esconden no se sabe qué trágicos espantos.

Donde quiera que fueses, tu paz y tu dulzura,
como una carga de astros, tu voz y tu guitarra,
cantando a los amores, cantando a la amargura,
verían el acero potente de tu garra.

El Paraguay te viera luciendo "mbaraeá"
como red delicada de fino ñandutí,
en tu canto que fuera como mburucuyá
unido a las ternezas del suave guaraní.

Donde quiera que fueras te seguiría tu canto,
como carga gloriosa de tu divina voz,
tesoro inagotable de poderoso encanto,
presente que, en la cuna te lo dejara Dios.



**********

Armando Villador


A Carlos Gardel


Fuiste el cantor del pueblo de voz potente,
maravilla sublime por natural,
ruiseñor en las noches de voz doliente
y en pleno sol tu trino fue de zorzal.

Poblose con tu canto la lejanía,
mago que de los yuyos hicistes flores,
y, hasta en los duros versos, tu poesía
cobró el divino encanto de los amores.

De todos tus cantares tú fuiste el guía,
que pusieras al canto luces de estrellas,
y al impulso perfecto de tu armonía
tus canciones humildes fueron más bellas.

Las musas se doblaron al dulce yugo
de tu voz que, no hay duda, fuera un tesoro;
pudiste haber cantado los versos de Hugo,
agregando más brillo sobre aquel oro.

"El día que me quieras" fue algo sublime,
pues tenía la enjundia de Amado Nervo,
mientras que el Viejo Pancho, que te redime,
te dio la esencia gaucha de nuestro acervo.

El arrabal que tiene también sus rosas,
perfumadas o truncas por lo inhumano,
pudieron en tu pecho ser más hermosas
al tener el gracejo de "Mano a mano".

Inmortal por tu canto de hermoso trino,
la senda de tu gloria se ve más ancha,
por ser el invencible criollo argentino,
y el primero en lucirte en cualquier cancha.



**********

José Eduardo Weidmann


Pa' Carlitos


Che Gardel, yo tengo miedo
de batirte mi parola.
Tanto gil a la bartola
ha pelechado a tu sombra,
qu'este punto que hoy te nombra
sólo te ofrece silencio.
Y es una forma de aprecio
y admiración veterana,
porque me diste la cana
para el resto de mis días
con tu voz, tus melodías,
y ese brillo de tu acento.
Che Carlos, juná qu'es cierto
que de vos se ha dicho todo,
y el repetirse no es modo
de sumar brillo a tu fama.
Los orres, y no es macana,
te rezan un Padre Nuestro...,
pa'tu descanso, maestro,
cantor de la gola eterna,
que vivís en la porteña
pasión por la tanguería,
reiterando cada día
que sos el mejor sin cuento.



**********

Jorge Sassón


Historia del tango (apócrifa)



Dedicada al hermano de corazón y compañero de inquietudes Javier Velásquez, por su valiosa y desinteresada colaboración


Nació y quedó abandonado
en una cortada maleva,
mistonga, humilde y cabrera,
y con elegancia rantifusa
invocó llorando a la musa
en versos de labia canera.

Su madre fue la milonga
de la que heredó su destino
y desde sus primeros trinos
presintiendo un triste final
mostró nobleza de arrabal
y arrogante, se hizo camino.

El bautismo fue sencillo
un compadrito del fangal
una grela vestida de percal
otra que oficiaba de pequera
un curda y un linyera
y TANGO le quedó al final.

Araca, un día pelechaste
entraste una noche a tallar
sin más resto que tu chamuyar
porque la Gloria te dio una cita
y en alas de La Cumparsita
ojos guapos se vieron brillar.

Te tocaron el espiante
a extramuros y el zanjón,
quedaste rezagado y tristón
hasta que un morocho orillero
con flamante corte arrabalero
de la mano te llevó al salón.

Las puertas se te abrieron
cuando aquel morocho inmortal
con su melodiosa voz de zorzal
te arrancó al fin del fango
y por siempre ya fuiste tango
de luna, paredón y arrabal.

El lunfa rante de tus ochavas
bate tu prontuario fulero,
canyenque que se hizo diquero
cuando un reo silbó tu estribillo
y rajaste del triste conventillo
tanteando suerte en el entrevero.

Y en la flor de tu remanye
roncando fuerte en el Centro
no te olvidés que allá dentro
de tu prosapia rante impura
gambeteaste la mishiadura
cuando te salió al encuentro.

Ahora la vas de tallador
te creés rompedor y rana
que de la noche a la mañana
cambiaste el lengue por el bastón
pero una lágrima en tu corazón
sin querer te batió la cana.

Y a pesar del consuelo
que siempre diste generoso
hoy rechiflao y rabioso
debo hacerte un reproche
por qué cada noche
te extraña más este mozo.

Hoy vivís en el recuerdo
de aquéllos que te adoraron
en una cortada te bailaron
y una noche de plenilunio
un veinticuatro de junio
sin vergüenza, te lloraron

Tango, tu pueblo te saluda
y evoca triste el día aquél
en que sufriste fatal y cruel
el maldito revés de la suerte
que equivocada trajo la muerte
del gran Carlitos Gardel!!



**********

Silvia Spitalnik


El atrapa-corazones


Atrapa corazones/los estruja
les miente a contramano una historia
les regala un pedacito de gloria
por un rato nomás/por un momento
Arrugas en los ojos desvelados
Atrapa-corazones hace estragos
Imagina argumentos

Les cuenta cada noche un nuevo cuento
los empuja-despacio-los empuja
Y cada corazón se vuelve loco
les exprime la sangre poco a poco
los embruja-despacio-los embruja!

Atrapa-corazones busca pronto
apagarte las luces
te seduce/te acaricia con ganas
te ama de noche/se olvida a la mañana
se confunde tu nombre/se entretiene
atravesando el corazón de trapo
que cuidan con paciencia las mujeres.



**********

Lopecito


A Carlitos Gardel


(recitado)
“Mano a mano”
para Carlitos te reformo
porque sos el clorofomo
que me hace soñar lontano.

(cantado)
Rechiflao en mi tristeza
hoy te evoco y veo que has sido
el más grande ‘e los cantores
y seguís siendo Gardel.
¡El papá!... ¡El papito viejo!
de la milonga porteña.
El Leguisamo del tango,
del estilo el Bernabé.

(recitado)

Sos un pedazo ‘e Barracas,
un cachito de Boedo,
un calito de la Boca,
otro calo de San Telmo,
algo del Bajo Belgrano
y la recta de Palermo.
La picardía criolla
del jugador de potrero
ficha de “monte con puerta”,
de Quinquela barquichuelo,
tango de Dios Filiberto,
compadre ganao p’al centro,
Corrientes a medianoche
y para elevarte al cielo,
te alumbra cantor porteño
el corazón de Florencio
y el sentimiento ‘e Carriego.
¡Tenés todo!
Todo lo que en vos es grande
y nadie alcanzar podría.
Tenés tu espíritu reo
hecho a golpes en la vía,
vos tenés para triunfar
algo difícil de hallar:
El don de la simpatía.

Ayer te vi en “Cuesta abajo".
¿Cuesta abajo?
¡Cuesta arriba vas hermano!
¡Cómo galopiás los años!
Si parece que recién
te acomodaras los largos.
Te bato de corazón:
¡Viejo, estás hecho un Petronio!
Nada más te falta el moño
para hacer la comunión.
Carlitos, por primera vez
he visto en un cine,
y no hablo al cuete
como curdela de “pini”,
dar marcha atrás la película,
lo mismo que “vaturete”
o papusa limusine,
¡Si vieras!... aplaudiendo,
pidiendo el bis... como lo oís.
Los bacanes y bacanas,
los mismos que a latigazos,
al tango lo corrieron de sus salas
la pedían a gritos:¡Carlitos!
La Milonga Porteña te debe una estatua
¿De granito?... ¡No!
¿De piedra?... ¡No!
¿De bronce?.. ¡No!
De barro, hecha con el polvo
de Corrientes y Esmeralda...
de La Boca, de Boedo,
de San Telmo, de Barracas,
y arriba vos, con tu sonrisa clásica,
teniendo entre las manos una guitarra
y en bajorelieve un coro de chicharras...

(cantado)
Tomo y obligo
mándese un trago
que hoy necesito la pena olvidar

(recitado)
¡Cómo te abriste cancha entre los grandes!
Pajarito cantor de Buenos Aires,
triunfaste en la Meca del film
como ayer triunfaste en Joinville.
Tu chambergo requintao
tu mirada sobradora y tu carpeta debute,
ya dio las doce antes de hora,
ya se impuso en “Jolibute”,
lo eclipsastes a Novarro
a Ronald Colman y Menjute.
Y aunque lejos, no nos echas al olvido.
¡Que cariño, con que amor
nos endilgas esa flor!...
Mi Buenos Aires querido
cuando yo te vuelva a ver
no habrá más penas ni olvido
¡Ah! criollo lindo...
Si a Ramón Novarro las pibas más preciosas
lo recibieron con rosas, claveles y jazmines
yo pediré a la barra que no lleve ni un clavel
para Gardel...
Que lleven mil guitarras y en su homenaje
hagan vibrar en el cordaje
vidalas de gloria por él,
por el papá de la milonga porteña,
por Carlitos Gardel.



**********

Ricardo Carrara


Al Mago


Uno a uno, se agolpan los recuerdos,
desafiando el olvido y la guadaña;
como queriendo rimar desde tu ausencia,
las notas que se estrujan,
en el reposo de grises madrugadas.

Esquinas que guardan el secreto,
de boliches, tugurios sin mañana,
donde se juntan guapeando, la belleza,
con locos berretines,
que tus chamuyos pudieron darle alma.

Reviviendo desafíos y entreveros,
añorando el taconear, y en una caña,
acodado al estaño de los tiempos,
tu presencia se hace carne,
en la inmortal cadencia ciudadana.



**********

Nélida E. Vázquez


Herencia (a Carlos Gardel)


En mi ciudad
el imperio del barro desplegaba
sus opacas banderas:
viriles frustraciones,
resignadas derrotas maternales,
amores atacados de impotencia...

En mi ciudad
crecían, infructuosos, los ocios y trajines;
ardiente, la pobreza;
cabizbajos, los odios...

En mi ciudad
lo triste acontecía.

Las calles reclamaban una siembra de sal.
Soñaban sus noctámbulos perfiles
con cales y con yesos de guitarras.
Cada niño buscaba un sol de leche
para entibiar sus rangos y rayuelas,
un bandoneón de arroz
para entonar su destino sin música.

Por eso, en tu partida,
decidiste dejarnos una herencia:
esa ofrenda de espuma,
ese dulce esqueleto alborozado,
los pacíficos y amables alfileres
de tu sonrisa.

Tiene la misma edad que tu voz sin edades.
Lleva un alto pregón en su silencio.
Su elocuente mutismo
despedaza los gritos del asfalto,
hace morir de fe a los adoquines
y le demuestra al duende de los tangos
que es posible
una historia sin pecado concebida.

Gracias por el legado,
por ese mar que hoy reluce blandamente
en las oscuras venas del cemento.



**********

Monique Ruffié de Saint-Blancat
Poema en forma de acróstico

Gardel: nacimiento y reconocimient
o


Carlos, el tolosano sin padre conocido,
Honor del pago mío, cuna de su existencia,
Al Tango lo ha llevado hasta la quintaesencia,
Revelando su encanto al orbe cautivado.

La estación se acababa, cuando asomó al mundo,
En diciembre, una noche, con su tierna inocencia,
San José que acogía obras de la licencia,
Recibió a la soltera como al recién nacido.

Olvidando el planchado, la moza era sin guía:
Madre no se sentía, urdiendo todavía
Un posible abandono del fruto del pecado.

Al fin, la pobrecita, borrando la quimera,
Ladeó la idea, corazón escondido,
Dándole al pequeño tesoros de ternura.